De-a lungul celor două decenii de presă pe care tocmai le-am sărbătorit, am întâlnit, din păcate, foarte multe cazuri umanitare grave. Pentru unele, s-a reușit aproape imposibilul, cu generosul sprijin al oamenilor care nu neapărat au mai mult, dar au suflet și compasiune, se pun în pielea celui care cere ajutorul. Îmi amintesc, în acest context, îndemnul pe care-l primeam, eu și colegii mei, când, aflați mai la începutul carierei, ne doream, evident, subiecte mărețe, anchete, reportaje. Ni se spunea atunci să ne imaginăm că omul care cere ajutor suntem noi. Sau este vorba despre copilul nostru, despre părintele nostru, despre fratele nostru. Unghiul din care priveam lucrurile se schimba pe loc, la fel și atitudinea față de subiect. Mă gândeam ieri, amintindu-mi că în spațiul unde acum s-a deschis un centru de sprijin pentru bolnavii de Alzheimer era un centru pentru copiii cu handicap, cât de mult ni se schimbă reacția în funcție de vârsta noastră și vârsta persoanei care are nevoie de sprijin. Când suntem foarte tineri, avem tendința să rezonăm la necazurile unor oameni de vârsta noastră, pe măsură ce ne maturizăm, nu putem rezista la durerea unui copil, cu gândul la copiii noștri sau ai celor apropiați. Din păcate, la vârstnici și la problemele lor se reacționează mai puțin, deși, în principiu, toți ajungem în ipostaza de a fi vârstnici. Și nu toți vom fi, din păcate, foarte sănătoși la trup și minte, mai ales dacă luăm în calcul nivelul de stres la care suntem obligați să facem față în viața noastră activă. Și atunci, care să fie misterul? De ce nu suntem la fel de empatici cu vârstnicii? Evident, nu este o regulă generală, nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Dar tendința de a sprijini mai degrabă un copil sau tânăr care are nevoie de ajutor este destul de pregnantă. Să reprimăm oare până și ideea că, la un moment dat, toți îmbătrânim? E drept, nouă societatea nu ne oferă prea multe motive de bucurie, când vine vorba despre pensie. Generațiile care acum au între 35 și 55 de ani sunt cele care aud mereu că, la momentul ajungerii la pensie, e posibil să nu mai aibă pensie, fiindcă, după noi, vin generații mult mai mici numeric, din care mare parte sunt plecați în afara țării. Cu alte cuvinte, cotizanți la pensie, ioc, numai în pielea noastră să nu fii! Să ne fie oare atât de greu să ne identificăm cu vârstnicii, pentru că nu prea avem speranțe să ajungem acolo? Sau, pur și simplu, ne îndreptăm toată energia către cei mici, fiindcă la ei ne este și speranța?
Viitorul fără cotizanți la pensie Scris de Anca Spânu
