O tânără mamă din Galaţi, educatoare la Grădiniţa cu Program Prelungit Nr. 7, unde se ocupa, cu iubire, răbdare şi devotament, de alţi copii, are nevoie de ajutorul semenilor pentru a trăi.
Diagnosticată cu cancer ovarian în stadiu avansat, în plin tratament cu citostatice, Nicoleta Mocanu a găsit posibilitatea unei operaţii care, se speră, să-i poată prelungi viaţa, astfel încât să-şi vadă pruncii crescând. 130.000 de lei este preţul intervenţiei, iar încă aproape 10.000 de lei, cel al serviciilor conexe, sumă peste posibilităţile familiei. De aceea, Nicoleta ne cere, public, pe pagina sa de socializare, ajutorul. Oricine poate este rugat să doneze direct în contul gălăţencei, Mocanu Nicoleta RO89BRDE180SV33334281800. Mesajul Nicoletei, pe care-l publicăm integral, vorbeşte de la sine despre ce fel de om este!
"Simțiți cum trece timpul?!? Eu simt încă și asta e foarte bine, că simt, deci exist! Timpul e veșnic. Nu-l pot opri și nu-l pot întoarce nicicum. Trece și atât. Continuu. Cât îmi doresc ca acest "continuu" să nu se încheie prea curând! Da, eu vreau să treacă timpul. Și să trăiesc în timpul ăsta, la prezent. Să-mi văd copiii cum cresc, cum evoluează.
Până acum două luni credeam ca TIMPUL e singurul aspect al vieții care nu poate fi oprit sau întors nici într-un fel. Ce ciudat!!! Tocmai TIMPUL, care ne organizează pe noi toti, tot el nu ne dă voie să-l oprim după bunul plac.... Tot acum două luni, mi-am dat seama că TIMPUL se oprește atunci când "e timpul"!!! M-am învățat chiar să meditez în timpul prezent, la viitor, cu alte cuvinte să-mi imaginez în prezent viitorul. Toate astea pentru a fi puternică și a trece încărcată divin de pozitiv peste încercarea pe care o să v-o spun în câteva vorbe aici.
Deși credeam cândva că le-am cam trăit pe toate încă de copil, totuși viaţa mi-a arătat că nu e așa, că mai am de trăit. Și asta e bine, aleg pozitivul din ce mi se întâmplă. Trăiesc pentru a vă mulțumi fiecăruia în parte pentru că v-am cunoscut poate cândva și m-ați primit în preajma voastră! Cu unii dintre voi am amintiri de neuitat, cu alții doar aici, pe această pagină am avut ocazia să ne vedem. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipă ce am trăit-o și pentru că încă trăiesc. Mulţumesc copiilor mei pentru că m-au ales să le fiu mamă și sprijin necondiționat. Le transmit zilnic că ei de fapt sunt sprijin pentru mine și mă "agăț" de viață prin ei, care sunt de fapt parte din mine. Suntem un TOT și e bine să rămânem așa. Mulţumesc soțului meu pentru sprijin în tot ce ni se întâmplă dintotdeauna, dar în special acum, când trebuie să fim atât de încrezători în reușita vindecării mele. Multumesc atât colegilor din copilărie, adolescență, facultate, cât și celor din prezent pentru amintirile care mă apropie de fiecare în parte. Mulțumesc generațiilor de copii și familiilor acestora, care m-au îndrăgit și respectat, care au văzut în mine omul potrivit la locul potrivit. Mulţumesc tuturor cunoștințelor, care la un moment dat au apărut în viața mea. Cu siguranță, nimic nu a fost întâmplător, vă rog să credeți asta.
Cei care aveți răbdare să citiți toate aceste rânduri pe care le scriu din suflet vă întrebaţi ce se întâmplă cu mine, de ce scriu în acest fel, eu, care nu prea spun mare lucru despre mine, decât atunci când simt că trebuie, că-mi face bine, că poate mă mândresc cu copiii mei, și cam atât. Ei bine, acum îmi doresc cu orice preț să scriu despre mine. Acum e vorba despre PREȚUL VIEȚII MELE! Deși ultimul lucru pe care mi-l doresc este să vă întristez, vă împărtășesc în linii mari ce mi se întâmplă de două luni și jumătate încoace.
Am fost diagnosticată cu o boală gravă, extinsă, "Carcinomatoză peritoneală", cancer ovarian avansat, de grad înalt, cu tumori foarte mari, cu metastaze în tot abdomenul, stadiul 4B, cu ascită, adică ciroză. Fie că-mi place, fie că nu, i se mai spune și cancer terminal. Dar eu, nu și nu, mă încurajez să trăiesc și vreau să cred că așa va fi.
E un diagnostic doar. Îl accept, nu cedez. Am învățat în acest decurs de timp să mă prețuiesc, să meditez, să am timpul meu cu mine, cu Dumnezeu, cu tot ce e peste tot, în mine, lângă mine veșnic. Am învățat că pot să primesc, nu doar să dăruiesc. Și, foarte important pentru mine acum, am învățat că trebuie să pot să mă las ajutată, să accept acest lucru. Și să nu mai fiu eu cel care le face pe toate. Aici a fost cel mai mult de lucru cu mine. Este încă greu. Dar trebuie să trăiesc. Pentru a trăi însă, medical vorbind, nu e deloc floare la ureche. După câteva ședințe de chimioterapie (au trecut deja trei) se va încerca operația de citoreducție a tumorilor din abdomen, mai precis o intervenție de carcinomatoză peritoneală, intervenție ce poate dura 10-12 ore. În luna decembrie, pe 18, voi fi salvată poate, însă prețul vieții e tare scump, enorm. Sunt conștientă că altfel nu se poate, însă totul costă. Nu oricine operează așa ceva și s-o mai facă și bine, să poți trăi, poate face toți banii. Nu vreau să văd moartea, am alungat-o din mintea mea, deși inițial era peste tot. Nu pot să concep să plec acum. Deci, neavând de ales, trebuie să accept prețul scump al vieții, al renașterii mele.
Vă îmbrățișez pe toți cei care ați avut răbdarea să-mi citiți sufletul din aceste rânduri, din cuvinte, din amintiri poate. Tot ce pot să spun după această încercare e că durerea fizică, deși este de nesuportat uneori, este de fapt foarte mică în fața durerii sufletului meu, durerea pentru ce ar putea rămâne în urmă în caz că nu reușesc să ies din coșmarul acesta atât de real. Nopți în șir mi-am dorit să nu fie adevărat, să mă trezesc și să fi fost un vis de nedorit. Dar a fost și e real. Și e doar începutul, urmează să-mi adun toate resursele pe care le simt încă prezente pentru tot ce urmează. Voi face tot ce pot pentru a fi prezentă atât fizic, cât și spiritual în această renaștere. Imaginația mă ajută să depășesc această perioadă, fără a avea niciun conflict, nici cu mine, nici cu Cel care m-a creat, cu nimeni. Îmi învăț lecțiile, meditez spre vindecarea mea pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu și medicilor pentru fiecare zi în care voi deschide ochii. Cred cu tărie că pot să trăiesc TIMPUL meu în ce direcție îmi doresc, indiferent de durere. Îmi doresc însă atât de mult să trăiesc AICI, ACUM! Mâine poate fi târziu, dacă nu fac azi tot ce pot în ce privește salvarea mea! Mulțumesc celor care au avut răbdarea necesară pentru a parcurge toată scrierea mea. Vă mulțumesc tuturor! Multă sănătate!
Nicoleta Mocanu"
