Cred că nu există lucru mai cumplit decât pierderea unui copil. Îmi amintesc spusele bunicii mele paterne, căreia îi muriseră doi băieţi în floarea vârstei şi care, chiar după decenii de la tragedia pierderii lor, nici nu putea vorbi. "Nu-i durere mai mare pe lume, nu-i!", spunea, cu lacrimi în ochi, ştergând ramele fotografiilor "băieţilor" ei dispăruţi. Pentru un părinte, nu e dramă mai mare decât asta. Ce se întâmplă însă în mintea unui părinte care decide să-şi sufoce propriul copil, un bebeluş? Nici nu pot să-mi imaginez întunericul absolut care poate naşte o asemenea dramă.
Depresia de după naştere, care uneori se poate declanşa în perioada de dinainte de venirea copilului, adâncită atât de presiunea unor dificultăţi financiare iminente, cât şi, mai ales, de teama de a nu fi un părinte destul de bun, nu este deloc o chestiune care să fie trecută cu vederea. Ar trebui să existe ore de consiliere obligatorii pentru viitorii părinţi, care să-i pregătească să facă faţă mai uşor şi mai bine tuturor provocărilor pe care naşterea unui copil le aduce, fără îndoială. În toate cazurile, depresia trebuie să fie tratată atât de persoana suferindă, cât şi de apropiaţi, cu toată atenţia, cu atât mai mult cu cât stigmatul social o face atât de greu de îndurat. Atunci când soarta unei alte fiinţe este complet dependentă de cea a părintelui suferind, practic, acesta nu poate fi lăsat singur cu copilul.
Tragedia de zilele acestea din Galaţi, în care o mamă aflată în suferinţă şi-a sugrumat copilul de opt luni, încercând apoi să-şi ia viaţa, demonstrează în mod tragic exact cât de nepregătiţi suntem să facem faţă unui fenomen care vine la pachet cu viaţa agitată şi stresantă a timpurilor moderne. Depresia ucide. Aceasta este realitatea căreia trebuie să-i facem faţă. Simple îndemnuri de genul celor pe care le auzim des: "Trebuie să te bucuri de copil!", "Nu se moare din asta!", "Revino-ţi, ai unul/doi copii de crescut!" nu doar că nu au efectul scontat, dar pot determina o persoană suferindă de depresie să se dezechilibreze şi mai mult. Nu de judecăţi de valoare avem nevoie, ci de acţiuni de prevenire. Lucruri simple, cum ar fi vizitele la domiciliu ale moaşei, ale asistentelor de neonatologie sau chiar ale medicului de familie ar trebui să fie reintroduse pentru a preveni situaţii tragice, pentru a interveni acolo unde este nevoie, înainte să fie prea târziu. Înainte ca un alt îngeraş să-şi piardă viaţa.
