Recunosc că-s naivă. Sau, de-a dreptul, fraieră. Când Primăria Galaţi mi-a spus că pentru terasele întinse pe betonul proaspăt turnat de la Spicu nu există contracte, aşa cum existau anul trecut, mi-am zis că nu se poate! Că poate agenţii economici au cerut şi cine ştie prin ce birou s-or fi rătăcit actele, că lungi şi sinuoase sunt drumurile birocraţiei. Tocmai de aceea mi-am zis că trebuie să întreb şi Poliţia Locală. Câteva ore mai târziu, în aceeaşi zi, Poliţia Locală avea să-mi confirme ceea ce-mi spusese deja administraţia locală. Că localurile nu deţin contracte, ba mai mult, că pentru ocuparea domeniului public fără autorizaţie, au fost sancţionaţi cu suma de 3.000 de lei, fiecare. În seara aceleiaşi zile mă aşteptam să nu le mai găsesc acolo. Să-şi fi strâns mesele, scaunele, umbreluţele şi mai cu seamă preşurile acelea oribile, verzi, pe care le-au aşternut ca să nu-şi tocească, poate, clienţii tălpile pantofilor pe beton.
Ei aş! Terasele erau la locul lor, pline de consumatori, iar pe covoraşul singuratic, fără mese şi scaune, o ceaşcă supradimensionată - cam cât un ceaun de regiment - îi ţinea companie umbrelei.
Terasele erau acolo şi joi seara, după ce, în ziua cu pricina, însuşi primarul Ionuţ Pucheanu postase pe Facebook că „terasele răsărite în zona Spicu nu au contracte de închiriere cu Primăria valabile pentru acest sezon. Am sesizat organele de control şi s-au luat măsuri”. Aşa, şi? Vorba unei prietene, într-o oră de activitate şi-au scos banii de amendă. În fond, dacă le place clienţilor să-şi bea cafeaua sau berea pe şantier, între betoane care au fost, odată, spaţii verzi şi tumuli de pământ care-au înghiţit trunchiuri de copaci, n-ai ce să faci în gustul omului!
Mai recunosc o dată că-s naivă! N-am crezut că poate există o grădiniţă mai tristă decât aceea care-a fost cândva Şcoala nr. 30, acum părăsită şi părăginită, pe al cărei teren de sport s-a înălţat o bisericuţă frumoasă, în Micro 40. Fireşte, mai bine biserică decât bodegă sau cazinou, dar parcă-i păcat să se aleagă ruina de biata clădire în care, cândva, nişte copii au învăţat să devină oameni mari.
Pe de altă parte, mă aşteptam ca măcar casa parohială pusă la dispoziţie de Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” să fie transformată în grădiniţă, şi centrul social parohial - în centru de permanenţă medicală. Dar, din câte se vede, e greu. Durează mult! Al naibii de mult. De ce om fi reuşind noi, la Galaţi, să fim campioni doar la obrăznicie şi nesimţire, iar de faptele şi intenţiile bune să se aleagă praful?
