O cioată. O fi ea împodobită cu flori de jur-împrejur, iar inima din lemn a devenit ghiveci pentru altă floare, dar tot o cioată rămâne. Cioata unui arbore care-ar fi trebuit să înverzească şi să umbrească bătrâna stradă Domnească. De umbră, însă, nu mai e nevoie pentru că, nu-i aşa, Primăria noastră cea futuristă are propriu-i cozoroc de fier şi sticlă, pe lângă care, de ce să nu recunoaştem, arată interesant cioata convertită în ghiveci natural de flori.
Sunt convinsă că au existat motive întemeiate pentru tăierea acelui arbore, cel mai probabil un tei. Un tei dintre aceia despre care am învăţat eu la şcoală că au dat un (re)nume Galaţiului nostru: "Oraşul teilor".
În prezent, e mai degrabă Oraşul teilor lăsaţi de izbelişte, care se usucă trist pe Faleză şi pe strada Domnească. Oraşul invadat de buruieni şi de betoane. Un oraş pe care, pe zi ce trece, mi-e tot mai greu să-l recunosc.
Desigur, mi s-a reproşat că-s retrogradă, că-s refractară la nou, că nu pricep viziunea modernistă a administraţiei locale. Şi-a arhitecţilor şi proiectanţilor pe care-i plăteşte şi din banii mei ca să ne facă oraşul mai frumos şi mai atractiv. Mai greu cu execuţia acestor măreţe planuri, intrată pe mâna unor Dorei cu minte puţină, în stare să îngroape de viu un arbore cu tot cu ramuri şi să-l ţină aşa până-i pălesc frunzele şi-ncepe să moară.
Judecaţi-mă dacă par subiectivă, dar, pentru mine, un etalon pentru ceea ce înseamnă amenajarea unui spaţiu verde a fost şi rămâne Parcul Viva… Şi, chit că-i încă un şantier în plină desfăşurare, mi-e tot mai greu să privesc ce-a mai rămas din spaţiul odată verde de la Spicu.
Desigur, aş fi ipocrită să nu spun de copacii plantaţi pe esplanada de la Potcoava de Aur, de cei din faţă de la „Dunărea”, de pe ambele laturi ale străzii Brăilei. Unii s-au uscat deja, din păcate, dar restul îmi par atât de fragili încât nu pot decât să sper că-i voi vedea ajunşi la maturitate. Aşa cum sper să mai văd, primăvara viitoare, magnoliile înflorite la Spicu... Chiar şi printre betoanele pavate cu granit.
Cât despre magnolia care înflorea la intrarea în Parcul Eminescu, aceea o s-ajungă lemn de foc. Pentru că s-a uscat, aşa cum uscaţi sunt şi alţi câţiva arbori din parcul aflat în modernizare prelungită. O modernizare cu multe hopuri, abandonuri şi prelungiri, care a cuprins tot Galaţiul. Un Galaţi care-a fost, odată, oraşul teilor, dar care, mai nou, pare să fi devenit oraşul tăierilor.
