Nu este lucru mai greu decât munca cu oamenii. Să fii mereu disponibil, înclinat şi cu răbdare să îi asculţi problemele, să îi oferi soluţii, alinare. În unele cazuri, chiar să îi salvezi viaţa. Omului din faţa ta, care are nevoie de tine, nu îi pasă că şi tu ești om, cu bune şi rele, cu bucurii şi necazuri.
S-a bătut multă monedă în ultima vreme despre empatia şi umanitatea de care trebuie să dea dovadă cei care lucrează în slujba cetăţeanului. Profesionistul - poliţist, operator, medic, funcţionar, este pus acolo să servească şi să ajute oamenii, să îşi dividă atenţia, sufletul şi trăirile în tot atâtea probleme care i se aduc în faţă şi să le rezolve. Cu bunătate, cu compasiune, cu calm. Că de aia e profesionist. Cel care are nevoie de ajutor, indiferent că e analfabet, certat cu legea sau cu bunul simţ, ori vine din elitele intelectuale, vrea ca problema să îi fie înţeleasă şi rezolvată de omul care, poate, într-un program de 8, 12 sau 24 de ore, întâmpină alte zeci de probleme similare. Menirea profesionistului este să le trateze pe toate cu aceeaşi măsură: măsura cea bună. Nu are voie să vorbească urât, tare, să repeadă sau să jignească. Şi nici să ignore, pentru că astfel de comportamente au dus la tragedii inimaginabile, şi la Caracal, şi în America şi cine ştie pe unde altundeva. La noi, la Scânteieşti, un ambulanţier cu tatăl pe patul de moarte şi poate prea des batjocorit de cei către care alerga să îi salveze, şi-a ieşit din minţi şi a făcut un gest reprobabil. Sunt două circumstanţe care îşi aduc concursul în generarea unor astfel de situaţii: sistemul, care a absorbit, fără o triere realistă, oamenii pe care îi pune în slujba cetăţenilor, dar şi factorul uman, pur şi simplu. Omul în uniformă, halat, din spatele unui birou sau ghişeu ori de la capătul unui fir telefonic este şi el om. Cu limitele lui, cu problemele personale, cu frustrarea, în prea multe situaţii, izvorâtă din sentimentul că este preşul celor pe care îi slujeşte, sau al şefilor, sau al colegilor. Pe omul pus să fie zâmbitor, disponibil şi empatic, cel puţin la noi, nu îl invită nimeni să îşi deschidă supapele şi să îşi golească sufletul de probleme. Aşa auzim de drame inexplicabile aparent, de profesionişti care şi-au nimicit apropiaţii ori şi-au pus capăt zilelor. De ce? Fiindcă, la noi, nu există consiliere psihologică, nu există evaluări reale ale stării emoţionale şi a celei de sănătate. Totul, dacă este, e doar pe hârtie.
