Deşi, prin natura domeniului despre care scriu, sunt genul de jurnalist cu ştiri pozitive, motiv pentru care îmi fac meseria cu plăcere, pot spune cu mâna pe inimă că mă bucur şi atunci când am de lucru şi cu jumătatea goală a paharului. Mă mănâncă degetele să le scarpin de tastatură mai ales atunci când sper ca, prin critici, să pot îndrepta cumva lucrurile.
De câteva săptămâni, însă, trec prin sentimente contradictorii, de câte ori sunt nevoită să relatez despre războiul care s-a iscat la Universitate, înainte de alegerea noului rector. Taberele, bisericuţele, găştile stau ascunse în tranşee sau se pitulează pe la colţuri, ca să-şi dea cu acuze în cap, să-şi trimită săgeţi cu venin sau să se împungă cu suliţele discreditării. O imagine greu de asociat cu o universitate care, iată, zilele acestea, a reuşit să facă la Galaţi ceea ce nu s-a făcut niciodată la Bucureşti şi nici la case mai mari, în ţări precum Austria sau Germania, a organizat o conferinţă internaţională pe tema sturionilor, la care a adunat autorităţi şi crema specialiştilor din toate statele riverane Dunării şi cele cu deschidere la Marea Neagră.
Sunt nevoită să scriu "de rău" despre oameni, şi dintr-o tabără, şi din alta, pe care i-am admirat pentru ceea ce fac şi pentru deschiderea pe care o au, prinşi acum într-o încrâncenată luptă pentru funcţie, încleştaţi în orgolii cât casa.
Acum să nu credeţi că am o imagine idilică despre Universitate şi că nu sunt conştientă că în spatele uşilor ei închise sunt tot oameni, îmbrăcaţi în robele profesorilor universitari, dar cu slăbiciunile specifice şi, până la urmă normale, până la un anumit punct. Face parte din firea noastră omenească să ne dorim mai mult decât putem avea, să vrem să-i controlăm pe ceilalţi mai mult decât e cazul, să promitem şi, din diverse motive, să nu reuşim să ne păstrăm cuvântul dat. Lucruri care se întâmplă în fiecare instituţie şi nu numai la noi, ci peste tot în lume. Am zis normale până la un punct. Trist e atunci când ele reuşesc să ajungă în public. Şi nu pledez pentru ipocrizie, când spun asta. Doar mi-e ciudă că e păcat de Dumnezeu să vezi nişte oameni de toată lauda, până la urmă, comportându-se ca nişte copii.
