Doi primari ai Galaţiului, Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae, au făcut tot ce le-a stat în putinţă - şi aproape c-au reuşit - să distrugă Palatul „Simion Gheorghiu”. Un al treilea, Marius Stan, i-a construit un empiric pasaj de protecţie, iar cel de-al patrulea edil-şef al Galaţiului, Ionuţ Pucheanu, a încercat şi încă mai încearcă să-l salveze cu fonduri europene. Cam aşa ar suna, pe scurt, istoria ultimilor 25 de ani pentru monumentala clădire ajunsă în ruină din Domnească nr. 24.
De fiecare dată când trec pe lângă ea, mă îneacă tristeţea, revolta şi neputinţa. Vara, mă înecau şi mirosurile grele ale gunoaielor adunate straturi-straturi şi dospite de ani şi ani, în fostele încăperi, odată impunătoare.
Mizerie, ruină şi procese sunt cuvintele cu care, de ani şi ani, Palatul Gheorghiu se asociază. Ruinată, vandalizată şi furată bucată cu bucată, avariată de cutremure şi intemperii, sălaş pentru oamenii străzii, focar de infecţie şi groapă de gunoi, Casa Simion Gheorghiu s-a încăpăţânat, totuşi, să reziste, la propriu şi la figurat.
Îmi amintesc şi acum când am citit, negru pe alb, despre demersurile insistente, începute de primarul Eugen Durbacă în 1994, reluate în 1995 şi continuate cu insistenţă de primarul Dumitru Nicolae până în 2003, prin care s-a încercat radierea clădirii de pe Lista Monumentelor Istorice şi demolarea ei. Norocul ei a fost că Ministerul Culturii s-a opus, ba chiar a cerut consolidarea şi restaurarea clădirii. Desigur, totul pe hârtie. Iar Primăria a făcut ce-a ştiut ea mai bine: a lăsat-o pradă „recuperatorilor” de materiale de construcţie, susţinând că nu poate face nimic, pentru că imobilul este în litigiu.
Totul pentru o cauză „nobilă”, lărgirea străzii Domnească, miza fiind, totuşi, terenul generos de sub construcţie.
M-am bucurat cu toată inima când am aflat că instanţa supremă a pus punct proceselor de revendicare, Primăria fiind recunoscută ca proprietar. Am crezut, naiv, că va fi doar o formalitate să devină proprietar şi pe cota-parte pe care primarul Eugen Durbacă a vândut-o unui cetăţean. Iată că nu e. Şi un nou proces apasă greu pe zidurile şi-aşa dărăpănate sau năruite, năpădite de buruieni şi de gunoaie.
Fireşte, dreptatea o fac instanţele, nu noi, oamenii de rând. Nu contest dreptul gălăţeanului de a fi despăgubit, dar ştiu că un proces înseamnă timp. Timp mult, pe care Palatul Gheorghiu, oricât de încăpăţânat ar fi, nu prea îl mai are. S-a pierdut deja o finanţare europeană, o alta e pe ducă şi atunci când poate că toate se vor fi terminat, s-ar putea să nu mai avem ce salva.
