Vorbeam zilele trecute cu unul dintre colegi despre rezultatele catastrofale ale naţionalei de fotbal. Despre cum a căzut sportul românesc în ultimii ani, despre cum am ajuns să fim doar sparring-parteneri în sporturi pe care altădată le dominam categoric sau în partide din care odinioară ieşeam fie înfrânţi, fie învingători, dar cu capul sus. "Oare chiar aşa de proşti să fim, de am ajuns ultimii din Europa?" "Păi nu vezi că nu se mai face sport cum se făcea înainte? Nu mai sunt terenuri, copiii nu mai au unde să alerge după o minge. Toţi sunt pe telefoane acum, pe tablete, pe Facebook şi în cluburi", mi-a spus colegul.
Evident, este o generalizare nu tocmai exactă, dar nici foarte departe de adevăr. Am făcut şcoala şi liceul, plus începutul facultăţii, înainte de ’89. Ca mine mai sunteţi probabil mulţi cei care citiţi acum acest text. Nu era zi în care să nu luăm mingea şi să nu mergem la fotbal. Jucam la LVA, dacă era ocupat acolo mergeam la Şcoala 16, sau la "26", în spate la fosta Librărie Centrală, ori în partea asta, spre actuala stradă a Basarabiei, la "25". Dacă era închis, săream gardul, dacă ploua în rafale, ajungeam acasă fleaşcă, dar tot nu renunţam la meci. Dacă era zăpadă, nu era bai, că ne ieşeau mai bine alunecările. De multe ori ne prindea seara pe teren şi ne opream numai atunci când chiar nu mai puteai vedea mingea din cauza întunericului. Ce vreau să spun e că făceam sport din pasiune, din plăcerea de a face mişcare şi de a fi împreună cu prietenii, iar berea de după era... de nepreţuit, vorba reclamei. Acum văd, de foarte multe ori, mai mulţi inşi stând la masă cu berea în faţă şi fiecare cu telefonul lui, pe care socializează cu oricine altcineva, numai cu prietenii din faţa lui nu.
Apropo de asta. Radu, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată, de care m-au legat ani şi ani de liceu, armată, facultate şi radio, cu care am împărţit la propriu mâncarea, bucuriile şi necazurile, nu mai este printre noi. A plecat de vreo doi ani şi jumătate, după o boală cruntă care l-a afectat dramatic. Am intrat recent pe pagina lui de Facebook, din nostalgie. Voiam să mai văd câteva poze cu el din vremea când încă era plin de viaţă, de umor. Şi numai ce văd o mulţime de mesaje recente de la "prietenii" lui, care-i urau clasicul şi atât de impersonalul "La mulţi ani!", pentru că ziua lui ar fi fost în noiembrie. Cu puţine excepţii, prieteniile de pe Facebook sunt, comparativ cu cele din viaţa reală, cam cum e fotbalul de-acum faţă de cel al generaţiei de aur. Părerea mea!
