Văzusem la un moment dat, în nu mai știu ce publicație tip glossy, un titlu de genul "Cine mai are nevoie de bărbaţi?" pus unui articol dedicat, chipurile, femeilor independente, care se descurcă de unele singure, au afacerile lor, nu dau socoteală nimănui, sunt emancipate şi chintesența eleganţei, dar ştiu să facă şi sarmale, ce mai, femeile perfecte. Îmi amintesc nedumerirea exprimată atunci de o cititoare în vârstă, care răsfoia revista în sala de aşteptare a unui medic: "Păi, dacă sunt aşa de bune, cum de or fi rămas singure?".
Dincolo de indignarea cu care ar fi întâmpinat acest gen de întrebare de feministe, trebuie înţeles şi punctul de vedere al femeii cu pricina, exponentă a unei generaţii pentru care fericirea era sinonimă cu existenţa într-un cuplu durabil. Practic, nimic nu era mai cumplit pentru o femeie decât să rămână singură, iar modul în care era privită o celibatară trecută de 25-30 de ani era extrem de discriminatoriu şi chiar jignitor, pe alocuri. Femeia care îmbătrânea singură era exclusă, practic, din societate, chiar mai mult decât bărbatul aflat în aceeaşi situaţie. Morala şi legea nu le permiteau celibatarilor prea multe libertăţi, unde mai pui că mai erau şi taxaţi suplimentar.
Evident, timpul a trecut, moravurile s-au mai schimbat, iar existenţa într-un cuplu nu mai este neapărat considerată o condiţie sine qua non a fericirii. Iar acolo unde cuplul se formează, rolurile şi funcţiile partenerilor nu mai sunt în mod necesar cele tradiţionale. Se găteşte mai puţin acasă, dar s-au înmulţit serviciile de livrare a mâncării la domiciliu. Pentru treburile casnice există tot felul de roboţi şi maşinării care promit şi, în unele cazuri, chiar fac, aproape orice, de la pâine, la rulat sarmale. Încă nu s-a inventat robotul care calcă, dar, până la urmă, există spălătorii care fac şi serviciul cu pricina. Femeia nu mai stă la cratiţă, decât dacă vrea bucătărie fusion. Bărbatul se duce şi el la salon, se îmbracă după ultima modă. Cresc împreună copiii, îi duc şi îi aduc de la creşă/cămin/after school sau bonă, fiindcă amândoi au slujbe solicitante şi fac ore suplimentare. Şi nu e nimic rău în asta. Important este să îşi găsească fiecare cuplu propriul echilibru, propria normalitate. Şi, atâta timp cât, în România, 8 Martie nu este o sărbătoare legală, ci doar una de convenţie socială, nu cred că are nimeni vreun drept în plus, pe bază de gen. Eu, de exemplu, voi sărbători lucrând, în timp ce colegul meu va fi liber. Fiindcă egalitatea de şanse chiar contează, iar etichetele şi convenţiile, mai puţin.
