Să nu mai FIE CA acum niciodată!

Evaluaţi acest articol
(20 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Le aud la fiecare sărbătoare şi, totuşi, parcă niciodată n-a răsunat mai tulburător dangătul clopotelor bisericii la care merg - recunosc, din Paşti în Paşti - să iau Lumina Învierii. Acum, însă, nu mai băteau a chemare la sfânta liturghie, ci îndemnau să rămânem în case şi să ne bucurăm de ceea ce (încă) mai avem.

Mărturisesc, am stat ca pe ghimpi aşteptând să sosească şi la uşa mea Lumina adusă de un voluntar, cu mască de protecţie şi mănuşi. Îmi aminteam de vremurile trecute, de marea de oameni care fremăta la poarta bisericii de cartier, aşteptând chemarea preotului: „Veniiiţi de luaţi Lumiiinăăă!”. De graba cu care erau aprinse lumânările, bătute, rapid, trei cruci şi după un „Hristos a înviat - Adevărat a înviat” se rupeau rândurile. Unii n-apucau nici să cânte nici măcar din mers „Cu moartea pre moarte călcând”, nerăbdători să ajungă la festinul de acasă. Lumina fusese „bifată”, Biserica îşi vedea de slujba ei, era timpul pentru cozonac, ouă roşii, pască, fripturi şi alte bunătăţi. Ce iute se mai golea strada şi curtea bisericii de credincioşi!

Toate aceste amintiri îmi păreau acum străine. Şi parcă niciodată n-a fost mai dorită Lumina decât cea care mi-a luminat sufletul şi casa în noaptea Învierii în autoizolare.

Recunosc, nu-s prea (des) dusă pe la biserică, dar mi-a tresărit inima când, în bucătărie fiind, mi-au ajuns la urechi ecourile versurilor „…Şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”. Nu era slujba de la televizor, nici live-urile de pe Facebook, nu dăduse vreun vecin sonorul mai tare. În liniştea apăsătoare a nopţii, se auzea slujba de la biserica la care m-aş fi dus, grăbită, să iau Lumină. Strada Oţelarilor, acum pustie, se transformase într-o imensă biserică, purtând glasurile preoţilor şi emoţia Învierii. Parcă niciodată n-am asistat la o rugăciune mai răvăşitoare şi mai înălţătoare decât în noaptea aceea.

Şi am înţeles cât de important este să a(ve)m acea normalitate, acea obişnuinţă pe care, nedrept, o tratăm adesea ca pe o banalitate. Ca pe un dat care ni se cuvine oricum, dar pe care îl preţuim abia atunci atunci când ne lipseşte.

Mi-am amintit şi de ploaia de urări şi mesaje „Fie ca Lumina Învierii”, „Fie ca miracolul”, „Fie ca Sfânta Sărbătoare”. De toate „FIE CA”-urile care mă invadau în anii trecuţi şi care, curios sau nu, m-au ocolit anul acesta. Nu le-am dus dorul, nu le-am simţit lipsa. Mi-am dorit, doar, să nu mai FIE CA acum niciodată!

Citit 1168 ori Ultima modificare Luni, 20 Aprilie 2020 21:26

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.