Parcă trăim într-un vis urât. Unul în care nici morţii nu ni-i putem plânge după rânduială, nici de naşteri nu ne putem bucura, nici de micile victorii ale copiilor noştri, care învaţă să meargă între patru pereţi, care devin adolescenţi în izolare sau chiar adulţi, fără posibilitatea altădată firească de a se bucura alături de prieteni. Preţul pe care-l plătim pare nemăsurat. Durerea de a nu putea aprinde o lumânare la căpătâiul unui prieten plecat la Ceruri, durerea de a nu putea pune o floare la mormântul cuiva, aşa cum făceam mai an, durerea de a ne trăi suferinţele singuri sau cel mult în doi, trei, toate acestea ne doboară, câte puţin. Ne temem, şi pe bună dreptate, de boala asta nouă, care a luat deja 31 de vieţi doar la noi în oraş. 31 de oameni, care aveau familii, copii, nu mai sunt printre noi. Poate, pentru cei mai mulţi dintre gălăţeni, moartea încă nu a ajuns în ograda proprie, cum obişnuia să spună bunica mea Păuna, atunci când pericolul ne sufla în ceafă, dar cu siguranţă este aproape şi îl simţim cu toţii.
Ne-am cam pierdut răbdarea, statul în casă este un chin, chiar şi pentru cei care, de obicei, stăteau acasă din proprie iniţiativă, probabil că, dacă mâine s-ar da drumul la "ieşit", s-ar rupe uşile blocurilor. Semnalele de la autorităţi sunt în cel mai bun caz confuze. Pe de o parte, preşedintele iese şi spune că e posibil să se relaxeze lucrurile după 15 mai, pe de altă parte, dr. Arafat atrage atenţia că pericolul e departe de a fi trecut şi că o relaxare excesivă înainte de vreme ne-ar putea face mai mult rău decât bine. Realitatea? Nimeni nu o ştie. Sau, dacă o ştiu autorităţile, nu o spun public. Din semnalele pe care le am din străinătate, lucrurile sunt încă departe de a fi bune. Se moare pe capete şi, dacă nu ne dorim acelaşi lucru, înţelept ar fi să rămânem prudenţi chiar şi după o eventuală relaxare. Nu cred că luatul în braţe şi pupatul pe stradă, între oameni care nu s-au văzut de două luni, ar trebui să redevină obişnuinţă. Nu ar fi rău dacă am păstra măcar obiceiul spălatului pe mâini mai des. Tare mi-e teamă însă că mulţi dintre noi nu au înţeles nimic din criza asta: miercuri după-amiază, într-un 105 destul de plin, doi adolescenţi, care cumpăraseră un coş cu flori probabil pentru vreun sărbătorit de Sfântul Gheorghe, discutau animaţi, cu măştile sub bărbie. Semn clar că nu le purtau pentru a se proteja, ci doar ca să nu fie amendaţi. Chiar o fi aşa de greu de înţeles conceptul "peste nas şi gură"? Să fie acesta preţul analfabetismului funcţional din România?
