În urmă cu aproape trei ani, barcagiul care ne-a dus pe un canal al Deltei Dunării, îmi dădea o definiţie altfel a imposibilului. Fiind şi aproape de Mila 23, era un dute-vino continuu pe canal, treceau bărcile într-o veselie. Cam la o sută de metri în amonte, cineva se încăpăţîna să pescuiască din barcă, pe valuri ce n-apucau să se domolească, o acţiune despre care barcagiul nostru – de altfel, fost campion la competiţii de pescuit la crap - spunea că „este ca şi cum ai încerca să faci grătar de 1 Mai, în mijlocul autostrăzii spre Constanţa”.
Aveam în plan, cu o mică gaşcă din redacţie, să-l reîntâlnesc la sfârşitul lunii martie, să facem o ieşire în săptămâna dinaintea intrării în perioada de prohibiţie. N-am apucat, cu două zile înainte de data planificată a apărut interdicţia cu deplasările. L-am sunat. Desigur, era necăjit rău, pentru că trăieşte aproape exclusiv din turism şi nu putea să accepte că nu ne poate duce la ceea ce era până la urmă cea mai plăcută şi mai sigură izolare, în natură, pe malul gârlei, departe de comunitate. Poate în iunie, dacă stăm cuminţi şi aşa s-or diminua din efectele acestei epidemii, om avea şansa de a mai ajunge acolo.
Ei bine, că tot e mâine 1 Mai şi o să avem pe creier miros de grătar, mi-am amintit vorba lui. Cât o fi ea o glumă, m-am jucat imaginându-mi că nu mai e deloc imposibil să încingi jarul în mijlocul autostrăzii, dincolo de nebunia unei astfel de acţiuni. N-avem de ales, la mare mergem altă dată, la un alt 1 Mai.
De grătăreală, o lăsăm de pe 15 mai încolo. Asta dacă „relaxarea” de care se tot vorbeşte de cîteva zile va deveni realitate. Depinde în mare măsură de fiecare dintre noi şi încep să am temeri că e posibil să ne provocăm surpriza neplăcută ca aşteptatul 15 mai să vină abia mai încolo. Dacă mult timp comunitatea gălăţeană a înţeles la modul general ce şi cum, străzile au fost mai mereu aproape pustii şi la modul general distanţarea fizică a fost respectată, acum pare că răbdarea s-a cam consumat. De două zile, aproape imediat după anunţul măririi perioadelor în care vârstnicii pot ieşi din casă, totul s-a animat destul de brusc, destul de aproape de imaginea zilelor de dinaintea restricţiilor. Şi tare mi-e că, dacă nu ne controlăm impulsul de a crede că pericolul a trecut, în 15 mai voi aniversa cea mai mare sărbătoare publică din istoria Galaţiului – Oţelul, campioană – tot din stare de urgenţă.
