Îmi amintesc și acum ziua când tatăl meu mi-a cumpărat mult dorita bicicletă Pegas. Aveam aproape 12 ani, o vârstă mare pentru a învăța mersul pe bicicletă, dar am prins repede și, după vreo 30 de minute de învârtit pe platforma din fața Sălii Sporturilor, îl băteam la cap pe tata să mergem până la Faleză.
Ar fi trebuit să o luăm exact pe drumul de pe lângă Uzina de Apă, unde Robert, micul fotbalist care urma să meargă din toamnă la liceu, tocmai și-a pierdut viața. Tata mi-a spus ferm nu, dar mi-a dat și explicațiile necesare. Eram prea mică, nu aveam voie să merg pe carosabil. Nu știam să merg suficient de bine pentru a reduce viteza în panta abruptă din dreptul Uzinei de Apă, era periculos fiindcă instinctual aș fi apăsat tare frâna, iar asta poate determina bicicleta să se dea peste cap.
La momentul respectiv, l-am ascultat pe tata. Dar mai târziu, când eram prin liceu, pe la vreo 16 ani, mi s-a părut atractivă ideea să zbor la vale cu bicicleta, cu părul în vânt. Pe vremea aceea, maşinile erau încă destul de rare, nici vorbă de traficul de acum. Aveam şoseaua la dispoziţie, eram încălţată corespunzător, eram odihnită şi totuşi, abia am reuşit să nu îmi rup gâtul. Pur şi simplu, pentru un copil, panta e prea abruptă. Frânam eu uşor, progresiv, şi tot simţeam cum bicicleta se ridică de spate, riscând să mă dau peste cap. Cu greu am reuşit să mă opresc înainte de intersecţia cu sens giratoriu înainte de coborârea spre Trecere bac, alt punct nevralgic pentru micii biciclişti. Nu am spus nimic acasă, în ziua aceea, dar nici nu am coborât pantele respective pe bicicletă vreodată. Acum, cu echipament de protecţie, lucrurile pot sta diferit. Şi bicicletele au evoluat, au frâne şi pe roata din spate, au fiabilitate mai mare, dar sunt făcute din materiale mai uşoare, ceea ce înseamnă că, până la urmă, pericolul de a se da peste cap rămâne semnificativ.
Pentru părinţii lui Robert, tot ce am putea spune noi acum înseamnă prea puţin, prea târziu. Ni se rupe inima la gândul durerii lor, una pe care nu ar fi trebuit să o simtă. Pentru alţi părinţi, însă, tragedia ar trebui să fie un semnal de alarmă. Dacă lăsaţi copiii adolescenţi să se plimbe cu bicicleta singuri prin oraş, asiguraţi-vă că poartă echipament de protecţie, că ştiu riscurile pe care anumite porţiuni de drum le ridică, că sunt capabili să ia decizii şi să nu se aventureze, doar din dorinţa de a le face pe plac prietenilor, de a fi "cool" şi acceptaţi într-un grup. Dacă aveţi dubii că vor face exact ce trebuie, nu îi lăsaţi singuri, că îi veţi plânge.
