Am primit un banc teribil de prost, sinistru de-a dreptul, ca o propunere pentru a descreţi fruntea cititorilor de 1 aprilie. După ce l-am citit prima dată, am zis că nu gust eu umorul negru.
După ce l-am citit a doua oară, am concluzionat că e mult prea mult adevăr în gluma asta ca să o ia cineva drept o farsă pentru Ziua Păcălelilor.
Şi, pentru că nu mi se părea că trebuie să ţin doar pentru mine „zicerea”, am făcut o mică cercetare printre colegii din redacţie. Unul n-a râs, ba chiar unora mai slabi de înger li s-a încreţit pielea.
Uite unde am ajuns, mi-am spus, nici simţul umorului nu ne mai scapă din atâtea belele câte avem pe cap. Ca să nu vă mai fierb, o să vă pun şi dumneavoastră acest simţ la încercare.
Să citim aşadar împreună gluma propusă de un român din România. Cică bravul şi recent vizitatul (de către FMI) nostru guvern a dat, tocmai de 1 aprilie, o nouă Hotărâre de Guvern, cu nr. 13/2010.
Textul acesteia suna în felul următor:
„Datorită creşterii alarmante a numărului de pensionari în raport cu populaţia activã, precum şi insuficienţei fondurilor pentru majorarea pensiilor, Guvernul României hotărăşte”:
„Art. 1. Începând cu data de 1.04.2010 pensionarii vor avea voie să treacă strada pe culoarea roşie a semaforului”.
„Art. 2. Dacă în termen de şase luni nu se obţin rezultatele scontate, începând cu data de 1.09.2010 trecerea pe culoarea roşie devine obligatorie pentru ei”.
Acum, citind iarăşi textul cu pricina, nici nu mi se mai pare o glumă. Este perfect plauzibil şi în concordanţă cu măsurile de criză pe care actuala conducere de factură „Boc” le implementează (ce-mi place cuvântul ăsta!) la nivelul unor vaste categorii de populaţie.
Hotărâri similare ar putea să fie date şi pentru profesori, şomeri, absolvenţi de instituţii de învăţământ fără experienţă în domeniu etc.
La urma urmei, reducerea numărului de români, prin plecarea în străinătate sau prin mijloace naturale mai puţin dureroase decât lipsa hranei sau a locuinţei, poate scoate ţara asta din criză.
Şi costă oricum mai puţin decât reformele succesive şi inutile pe care fiecare ministru, la Învăţământ, de exemplu, ţine neapărat să-şi pună semnătura.
Dacă nu mai sunt, oamenii nici nu cer nimic. De lucru, de trai, de demnitate, de viitor…
Singura problemă cu reducerea demografică astfel programată ar fi că s-ar micşora numărul telespectatorilor care să o admire pe Norica Nicolai când se scaldă cu răţuştele în jacuzzi, să-l asculte pe Gigi Becali cum explică problemele împreunării, să-l aclame pe Traian Băsescu când reduce medicina românească la zero şi să urmărească în direct palpitantele convorbiri telefonice ale senatorului Voicu etc.
Dacă astfel de lucruri pe micul ecran sunt reale, cu toate că şi ca bancuri proaste par deplasate, genocidul asupra populaţiei de vârsta a treia devine înfiorător de credibil.
Mie, repetarea glumei proaste poate o să mi se ierte, însă lor, celor care, fără doar şi poate, dirijează nonşalant decimarea pensionarilor, nu le prea poate nimeni spăla păcatele. Şi nu suntem numai în 1 aprilie, ci şi în Săptămâna Mare…
