Hai să punem de-un partid! Aşa şi-or fi spus independenţii, după ce au făcut de-o strânsură mai acătării în Parlament. Şi, ca această dorinţă să poarte un nume, i-au zis PUNPR, să semene puţin şi cu PUNR, pentru binecuvântate confuzii.
Partidul Uniunea Naţională pentru Progresul României cică ar avea pe hârtie cam 120.000 de membri, vorbă să fie!, şi ar face, într-un sondaj secret, furori pe la vreo 7 la sută din electoratul românesc.
Care electorat le are cu uniunea, cu progresul şi cu naţiunea, ceva mai la stânga decât PSD şi mai la centru decât PDL.
Aţi priceput cum vine treaba? Nu? Nici o tristeţe. Formaţiunea oricum n-are treabă cu doctrina, programele sau proiectele. Ea porneşte de sus în jos, adică de la împărţeala între scaunele din faţă.
Plăvanii care se vor mai înscrie în „oaste”, n-au decât să viseze mult şi bine la un os de ros. Foştii, deja?, independenţi sunt capsaţi serios pe funcţii. Adică cine ce loc va ocupa la vârf.
Se îngrămădesc pe locurile de preşedinte de onoare, preşedinte, preşedinte executiv, secretar general şi, pentru asezonarea felului de împărţire a colacilor de sărbători, pe cele vreo opt funcţii de vicepreşedinţi convenite prin statut. Să fie şi să se găsească pentru tot parlamentarul dornic de patalama de conducere şi apariţii televizate.
Sârbu, Diaconescu şi Oprea, cel puţin deocamdată, au caşcavalul asigurat. Chit că îl împart înainte de a avea găina în curte şi ceva grăunţe pentru asigurarea calităţii ei de ouătoare. Pe ce s-or baza? Ori bate un vânt de primăvară dinspre Cotroceni?
În fine, ca tichia de mărgăritar să aibă şi pana aferentă, să vorbim puţin şi de siglă. Sigla noii formaţiuni politice va fi compusă din iniţialele partidului, aşezate pe un scut, în faţa unei acvile care ţine în cioc o cruce. Culorile partidului vor fi alb şi roşu, culorile socialiştilor europeni.
Să lăsăm aşadar mărţişorul, alb cu roşu, dacă sunt europene culorile, trebuie musai să ne plecăm până la pământ. Dar cu scutul ce-or fi avut?
Dacă pun iniţialele partidului pe scut, e ca şi cum l-ar declara mort din start. Şi copiii de şcoală ştiu că expresia pe scut se potriveşte eroilor, ce-i drept e onorantă, dar indivizii erau cam morţi când se întorceau din luptă pe obiectul cu pricina. La atac se pornea de sub scut…
Or fi pacifişti, mânca-i-ar mama, şi noi n-am prins încă de veste! Mai mult, cu acvila şi crucea în cioc, viitorul partid se loveşte de atât de puţin cunoscuta şi meditizata stemă a ţărişoarei care, vă mai amintiţi ?, se numeşte România.
Însemnul acesta, adoptat de Parlamentul din care şi independenţii actuali fac parte, încă din 1992, constă într-un vultur sau o acvilă cu aripile deschise, pe un scut şi ţinând în cioc o cruce iar în gheare o spadă şi un sceptru.
Să se fi inspirat de acolo băieţii? Ce mai contează, atâta vreme cât mai toţi vor fi preşedinţi sau cel puţin vice. Cine îi mai caută la originalitate?
Şi, la urma urmei, ce să ne mai învârtim în jurul acestei probleme. Circulă deja de câţiva ani buni un banc pe seama politicienilor: când te culci seara într-o formaţiune politică şi te trezeşti dimineaţa în alta, e clar că politica e o femeie… uşoară.
Însă nimeni ne se încumetă s-o trimită pe Centură, să scoată şi ea, prin muncă, un ban grămadă.
Despre centura de la brâul României pitoreşti vorbeam, nu vă gândiţi la prostii!
