Se ştie de când lumea, bogatul nu crede săracului şi sătulul, flămândului. Evident, există şi excepţii, dar, în majoritatea cazurilor, cineva care are bani de caviar nu o să ştie cum este să mănânci, o zi întreagă, o franzelă şi un pateu de 1,25 de lei (care acum cred că este peste 2,50, fiindcă au cam crescut toate preţurile). Să mănânci aşa şi să continui să munceşti, fiindcă, altfel, a doua zi nu ai să ai nici atât.
Greva spontană de la COMDATA, precum şi protestele împotriva majorării impozitului auto, care au continuat şi ieri, au readus în atenţie situaţii create de lipsa veniturilor sau insuficienţa acestora. Şi dacă maşina este considerată un lux, un abonament pe Transurb, pe toate liniile, costă 100 de lei pe lună pentru un angajat. Care are de plătit facturi la utilităţi (şi ştim cu toţii ce se întâmplă dacă rămâi în urmă cu plata la gaze, electricitate sau telefonie), trebuie să se îmbrace şi să se încalţe adecvat sezonului şi locului de muncă şi, dacă nu are casa lui, mai plăteşte şi chirie. Nu e nimeni absurd, munca prestată se răsplăteşte în funcţie de plus valoarea creată şi nicio companie privată nu rămâne în picioare dacă activitatea nu îi este profitabilă. Pe de altă parte, să te aştepţi ca angajatul să fie devotat, conştiincios, performant, când mănâncă un pateu cu o pâine toată ziua, când nu are uneltele necesare muncii, când grija zilei de mâine este mereu acolo, ca un ghimpe în coastă, este nerealist şi contraproductiv. Ceea ce mi se pare şi mai greu de crezut este că oamenii ajunşi în posturi de manageri, deşi ştiu bine cum este să nu ai, uită imediat că le-a fost şi lor odată greu. Uită că munca, şi cea fizică, şi cea intelectuală, cere energie, iar energia fără alimentaţie nu prea are de unde să iasă. Un om chinuit, nemâncat, trist şi încrâncenat va munci puţin şi prost.
Indiferent cât de bine mi-ar fi acum sau pe viitor, nu am să uit cum, în studenţie, cu gazda mea din Bucureşti, o femeie care muncise din greu în fabrică o viaţă întreagă, dar avea o pensie de mizerie, ne făceam provizii imediat ce luam banii, deoarece spre sfârşitul lunii preţurile urcau vertiginos. Ne luam pâine de luni şi o congelam, fiindcă vinerea deja preţul era altul. Nu o dată am cumpărat din piaţă, pe atunci, o ceapă, un morcov şi un păstârnac, din mărunţi drămuiţi, ca să mai lungesc o ciorbă. Cine nu a trăit asta nu are cum să înţeleagă disperarea unor oameni forţaţi să trăiască din 1.500 de lei pe lună.
