Ştim din Vechiul Testament că părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii. Fiecare copil vine pe lume neprihănit, bun, cu o şansă. Depinde de cei care i-au dat viaţă ca acea şansă să fie valorificată, atât cât e posibil, astfel încât copilul devenit mare să fie un adult care să îşi arate valoarea de om pe acest pământ.
Din păcate, deşi toţi ne naştem cu acelaşi bagaj, nu toţi avem aceeaşi şansă. Sunt prunci condamnaţi încă de la naştere să sufere, să lupte, de multe ori cu factori independenţi de voinţa şi puterea umană. Şi nu a tuturor, ci chiar a celor care le-au dat viaţă, dar care nu ştiu, nu pot sau nu vor să le fie sprijin şi exemplu. Fie că sunt lăsaţi la voia întâmplării, pe principiul că, fie ce-o fi, copilul creşte sau, mai rău, părinţii fac orice, chiar orice, ca să le dea o lingură de mâncare, prea mulţi prunci ajung să aibă neşansa unei vieţi anormale. Ajung să crească ori cu nişte părinţi viciaţi, stigmatizaţi, din cauza propriilor decizii, ori fără părinţi, prin instituţiile statului, printre străini, ştiind că, undeva, într-un colţ de lume, au nişte părinţi biologici care parcă i-ar vrea, parcă nu i-ar vrea. Şi aşa, din îngerii veniţi pe lume, se nasc monştrii societăţii. Din infractori se pot naşte infractori, din leneşi, şi mai leneşi, din paraziţi, alţi paraziţi, şi mai mari. Şansele de perpetuare şi recidivă la scară înzecit mai mare sunt maxime, pentru aceşti prunci salvarea venind, uneori, mult prea târziu, când aluatul e întărit, şi, în loc să fie modelat, se sparge. Zilele trecute, doi astfel de copii mi-au confirmat cele spuse mai sus. Doi prunci făcuţi între două pauze de puşcărie, de părinţi care nu îşi merită numele. Unul trăieşte ca să fure, iar altul, ca să ucidă. Căliţi în cele rele de tineri, taţii, dacă pot fi numiţi taţi, şi-au văzut copilaşii de câţiva anişori printre pedepse primite deoarece nu au găsit alte modalităţi să trăiască simplu, cinstit şi corect. Dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor. Pentru ei, taţii, la îndemână a fost să plece periodic de acasă, de sub ochii copiilor, în cătuşe, luaţi pe sus de poliţie şi să se întoarcă după luni sau ani. Pentru că, chipurile, au vrut să le aducă pâine pe masă şi nu au găsit alt chip să o facă decât să fure, să dea în cap şi chiar să ucidă. Acesta este modelul sărăciei, în care trăiesc, din păcate, prea mulţi părinţi şi prea mulţi copii. După 20 de ani de puşcărie, acel tată nu mai e părinte, iar acel copil va fi crescut fără copilăria firească şi fără să fi ştiut ce înseamnă învăţătura de bine de la cel care era dator, în faţa propiei conștiințe, a societăţii şi a lui Dumnezeu, să i-o dea.
