Îi înţeleg pe românii care nu mai vor să se uite, să asculte sau să citească ştirile. Îi inţeleg că nu mai pot şi nu mai vor să afle câţi oameni au mai murit, câţi s-au mai îmbolnăvit, informaţii contradictorii şi uneori confuze despre vaccinare şi calităţile vaccinurilor. Este greu, foarte greu să discernem printre sutele, miile de informaţii care ne cotropesc zilnic, în toate formele şi variantele, făcând misiunea filtrului aproape imposibilă. Din păcate, noi, jurnaliştii, nu avem încotro. Nu ne putem băga sub un clopot de sticlă, să aşteptăm să treacă urgia. Poate, în câte-o zi mai proastă, chiar am vrea, dar curiozitatea noastră nativă, misiunea pe care încă o mai avem - să informăm publicul - precum şi conştiinţa noastră civică nu ne lasă. Este cu atât mai important să fie cineva la post, să consemneze cineva faptele, bune şi rele, din această perioadă fără precedent în istoria recentă a umanităţii, tocmai pentru ca, odată criza trecută, istoricii, sociologii, psihologii, antropologii să aibă material de studiu pentru a se evita, pe viitor, greşelile de acum.
Săptămâna trecută, în urma unei discuţii (on line, evident, dar reală şi interactivă) cu nişte elevi de liceu cu minţi frumoase de la Colegiul Naţional "Spiru Haret" din Tecuci, am aflat câteva lucruri foarte importante pentru modul în care membrii profesiei mele sunt văzuţi de tineri. Astfel, adolescenţii au fost uimiţi să afle că suntem dedicaţi meseriei noastre, că nu toţi alergăm după rating, cu orice preţ, că informaţiile trebuie verificate, iar asta cere timp şi perseverenţă. Una dintre întrebările la care tinerii ar fi vrut răspuns şi la care, mărturisesc, nu prea ştiu cum să reacţionez, a fost "Cât de reale sunt ştirile de la TV?". Chiar, oare cât de reale? Văzând şi revăzând imaginea şocantă din weekend, când o femeie a pătruns goală într-un studio de televiziune naţională, încercând să o atace pe prezentatoare, mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare: o fi reală faza sau o fi vreun artificiu de ridicat audienţa? Evident, există peste tot proteste în pielea goală, de exemplu împotriva producătorilor de îmbrăcăminte din blănuri naturale sau a celor care folosesc testarea pe animale etc. Dar aici, clar, nu părea să fie cazul. Din experienţa mea ca jurnalist, multe persoane cu deficienţe sau suferinţe mentale pot, într-un anumit context, să recurgă la acţiuni extreme de acest gen atunci când sunt refuzate. În cazul acesta, încă nu ştim care este realitatea, cu excepţia a ceea ce am văzut cu toţii. Dar întrebarea este, în lumea în care trăim astăzi, câtă încredere mai putem avea în proprii noştri ochi?
