De un an de zile se tot vorbeşte de Covid-19 şi dacă la început toată lumea a fost de-a dreptul înfricoşată, în prezent s-a ajuns la un fel de "toleranţă" psihologică în legătură cu un pericol care nu numai că nu a dispărut, dar a devenit şi mai mare…
Galaţiul a intrat din nou în scenariul roşu, ca urmare a creşterii ratei de infectări peste trei la mie, dar ritmul cotidian imediat al cetăţeanului obişnuit pare a fi blocat în nişte tipare greu de urnit.
Desigur, cel mai greu loviţi sunt cei ce desfăşoară activităţi ce intră direct sub incidenţa normelor legale. Iar se închid localurile, teatrele, evenimentele private din spaţii închise sunt şi ele restricţionate. Din păcate, ajutorul acordat acestor categorii, pentru păstrarea afacerilor sau păstrarea locurilor de muncă, se face… „după buget”. Şi cum bugetul a fost anunţat anul acesta ca unul de austeritate, dat fiind faptul că indicatorii macroeconomici au fost daţi cu totul peste cap, regula în viitor pare mai degrabă un fel de „scapă cine poate”.
Grav este ce se întâmplă şi în spitale. Locurile la ATI sunt din ce în ce mai puţine şi fie şi o suplimentare a acestora s-ar lovi, la un moment dat, de lipsa personalului medical, oricum suprasolicitat după un an de luptă cu pandemia. Vaccinarea merge încet, cazurile se înmulţesc şi nu sunt semne că trendul s-ar putea schimba prea curând, dacă este să ne uităm şi la ce se întâmplă în restul ţării.
În ceea ce priveşte regulile elementare de protecţie şi păstrare a distanţării sociale, după cum am arătat, timpul le-a… relativizat. În autobuze - aglomeraţie, şuetele de grup le întâlneşti tot mai des, în magazine nu mai stă nimeni să numere muşterii, „dacii liberi” îşi văd mai departe de teoriile lor conspiraţioniste.
Mai atractive par a fi veştile că de la vară vom putea merge în Grecia, că pe pârtiile din ţară încă este zăpadă, că se apropie Paştele şi deja programul de rezervări este destul de avansat…
Dar uite, ne gândeam iniţial că lupta cu coronavirusul va fi o chestiune de săptămâni, apoi s-a transformat într-o chestiune de luni, iar cu „valurile” unul după altul, doi ani de pandemie este evaluarea cea mai optimistă. Am intrat în scenariul roşu. Când ne vom reaminti, totuşi, că depinde numai de noi pentru a reveni la adevărata stare de normalitate?
