Sâmbătă, 24 iulie, în cea de-a doua zi a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, România a câștigat prima – și, până ora scrierii acestui text, singura – medalie olimpică de la această ediție: argint la spadă individual feminin, prin Ana Maria Popescu. Finala probabil ați văzut-o, a fost dramatică și a fost decisă „în prelungiri”, prin ceea ce în fotbal s-ar fi numit „golul de aur”. Aici, la scrimă, a fost „tușa de aur” care, din păcate pentru Ana, s-a transformat în tușa de argint. După finala olimpică, au fost destule voci care au spus nu că Ana a câștigat argintul, ci că a pierdut aurul. Așa o fi, tehnic vorbind, dar Ana a pus punctul pe i: „Am 37 de ani, mă dor toate, credeți-mă pe cuvânt. E cea mai muncită și cea mai chinuită medalie din toată cariera mea. Așa că nu-mi pasă de aurul care este la gâtul lui Sun acum. Îmi pasă de bucățica asta de metal pe care mi-am dorit-o pentru mine. Și o am! Dacă la Beijing n-am avut maturitatea necesară să mă bucur de acea medalie, acum sunt foarte mulțumită de ce am reușit să fac și e maxim din ce puteam să fac, la ce pregătire am avut, la ce chin și la cât contează sportul în România, trebuie s-o spunem și pe asta. A fost minunat ce am reușit să fac astăzi!".
La doar câteva clipe după ce a luptat într-o finală olimpică, Ana Maria Popescu ne-a arătat cum se apreciază o performanță la justa ei valoare, mai ales că în România, astăzi, sportul e tratat ca ruda săracă a... televizorului. Aşa este tratat sportul pentru copii și juniori, aşa sunt finanțate cluburile sportive de masă, nu vârfurile gen CSM București, strategia națională a sportului pe termen lung e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, la modul în care arată infrastructura sportivă, atâta cât mai este, e de mirare că apar senzații cum ar fi înotătorul David Popovici.
Ar trebui să nu ne mai credem buricul pământului şi să fim realiști. Am avut generații de aur în gimnastică, dar nu mai existăm decât prin Larisa Iordache. Am avut scrimeri, boxeri, halterofili, judokani, luptători, atleți, handbaliști etc. de aur, dar acum putem doar să visăm la performanțele trecutului. Am predat lecții de sport altora, dar acum nici scamele nu li le mai scuturăm. Am avut generație de aur în fotbal, dar acum ne mâncăm ficații cu naționalele lui Rădoi.
Ajungem în tot mai puține finale, iar când ajungem, ne plângem că am pierdut aurul, nu ne bucurăm că am câștigat argintul. Strâmbăm din nas la tot ce nu este aur. Problema este că ni s-au cam terminat generațiile de aur și nu am pus nimic în loc.
