Arbeicht macht frei - munca te face liber. Un proverb german devenit celebru într-un mod sumbru, afișat fiind la intrarea într-unul dintre cele mai sinistre locuri din istoria omenirii, lagărul de la Auschwitz. Dincolo de conotațiile căpătate în contextul actelor de exterminare atroce, zicala are profunde semnificații și adevăruri care, în zilele noastre, își capătă o veridicitate greu de combătut.
Generațiile tot mai lipsite de perspective, obișnuite cu nemunca sau cu câștigarea existenței prin mijloace periculoase și ilegale, sunt rezultatele unei lipse de educație venită, paradoxal, tocmai de la generațiile mult prea îndobitocite în ale muncii. Generații de răsfățați sau poate de rătăciți în meandrele unei așa-zise evoluții pe care părinții au înțeles-o prost sau care nu au avut încotro și i-au lăsat de izbeliște. Educația cum că excesul în orice formă este dăunător și adesea mortal a pierdut teren în fața principiului ”lasă copilul să facă ce simte, să aibă ce nu am avut noi”. Astfel, și mai rătăciți, copiii ultimelor generații au apucat-o pe căi pe care fiecare le-a înțeles în felul lui. S-au născut astfel fenomene greu de priceput pentru noi, cei care am înțeles că pentru a fi cel mai bun din clasă trebuie să înveți, iar la finalul anului școlar doar cei care au muncit vor primi coroniță. S-a născut posibilitatea de a sta pe spinarea părinților până la 25-30 sau și mai mulţi ani, s-a născut posibilitatea de a câștiga bani din ”combinații”, trafic de droguri sau exploatarea vreunei ”prietene” la bordură. S-a născut credința că nu contează cum fac banii, contează să îi aibă. Și, dacă nu îi au, niciun compromis nu e prea mare ca să se alinieze la standardele despre care cred că îi fac fericiți și le aduc stimă de sine. Încet-încet, tinerii și adulții noilor generații sunt tot mai nefericiți și goi, încercând să își umple sufletul, mintea și trupul cu miraje, care să le substituie lipsa unui țel adevărat. Plictisiți și blazați, nu mai țin cont de nimic și li se pare că orice valoare poate fi răsturnată și călcată în picioare. Până la a călca pe valorile celorlalți, cele mai importante. Nu trebuie să ne mai mirăm că noi, ca societate, nu mai putem ține în frâu anomaliile care s-au dezvoltat pentru că am ucis munca. Nu mai putem opri traficul de droguri care prăjește mințile și omoară suflete. Dacă pe vremuri cele mai mari șanse să întâlnești vreun lunatic erau dincolo de pragul spitalului de nebuni, acum probabilitatea să te împiedici de unul te paște la tot pasul. Pe stradă, în scara blocului, în trafic. Astfel de oameni ajung mașini de ucis, pentru că nu au fost puși la muncă. Și nu sunt nici liberi, nici pe afară, nici în sinea lor.
