Trecând pe lângă șantierul de lucrări care lâncezea și văzându-l cum ședea sprijinit în coada lopeții, cetățeanul îi strigă cu năduf: "Dacă erai în Italia și te vedea șeful de șantier că stai te-ar fi aruncat afară ca pe o măsea stricată!". La care muncitorul se întoarce și îi răspunde cu tupeu: "Bă, aici suntem în România! Unde-mi spune domnu’ inginer, acolo stau!". Mda, ar fi de râs dacă nu ne-ar da ghes plânsul.
Bancul acesta mi l-a spus un gălățean scos din răbdări de modul în care a fost pusă în practică o idee cât se poate de bună. Un viitor loc de socializare, al cărui spațiu verde se scufundă cu tot cu trei canalizări, pe strada Mărășești, în Mazepa. Lucrarea nu se încheiase, prin urmare constructorul era responsabil de realizare și de urmările ei. O execuție de calitate cel puțin îndoielnică, pe un teren care părea că nu fusese compactat nici măcar cu ciocanul de șnițele.
Bine, nici "arhitectura" din jur nu se lăsa mai prejos, chit că eram în Mazepa. Mă uitam la parcarea multietajată - n-o să comentez și cât e de funcțională! - pictată așa de frumos de-mi creștea inima de încântare privind-o. Și, lângă ea, câteva maghernițe lăsate parcă de sămânță. Ca să nu uităm că au fost garaje acolo. Desigur, explicații pesemne că există: garajele or fi proprietate personală ori nu erau prinse în proiect. Și, la o adică, de ce mi-a cășunat mie pe ele?!
Pentru că nu mi se pare logic să mai rămână aceste construcții provizorii când s-a construit o parcare! Pentru că nu-ți ridici vilă frumoasă și lași pe lângă ea cotețul, șopronul și, eventual, umblătoarea… Decât dacă ești de aici, de pe la noi.
Ce-i drept, așa ne-au învățat chibzuiala și lipsurile anilor de comunism: "Las-o acolo, dacă nu cere de mâncare. Cine știe când o să-ți trebuiască!". Suntem păstrători din fire, dovadă că garajele și uneori chiar locuințele arată adesea ca niște depozite de vechituri de care nu mai avem nevoie, dar pe care nu ne îndurăm nici să le dăm altora care ar avea nevoie, nici să le aruncăm. Dar măcar lucrările dacă le-am face ca la noi acasă.
Mi-e greu să cred că un instalator ar lăsa apa să-i șiroiască pe lângă țevi, în baie sau bucătărie. Ori că meșterul și-ar pune faianța înainte să repare și să tencuiască peretele. Sau că ar monta o placă de gresie crăpată sau ciobită, pentru că asta i-a venit la mână și de ce s-o mai schimbe? Pe când, dacă e pe domeniul public, din bani publici, e al nimănui și nimănui nu îi pasă. De fapt, e al nostru, al tuturor. Și dac-am face treburile ca la noi acasă, cine știe, poate că ar începe să ne placă și nouă Galațiul...
