Imaginaţi-vă cum ar fi să te duci să aprinzi o lumânare la mormântul celor dragi, să pui o floare, să te reculegi în linişte cu gândul la ei şi să descoperi că nu mai ai unde. Mormintele îngrijite pe care nu le-ai mai văzut de trei ani nu mai există. Crucea şi placa pe care sunt scrise numele lor zac frânte pe pământ, mica împrejmuire a locurilor de veci nu mai există şi, în genere, nimic nu mai seamănă cu ceea ce ştiai.
Ei bine, un asemenea şoc a trăit o gălăţeancă stabilită de aproape 50 de ani în Germania. Loc în care s-a obişnuit să fie tratată cu civilizaţie şi respect. Tocmai de aceea a făcut ceea ce ar fi făcut oricare cetăţean într-o ţară civilizată: a mers să discute la administraţia cimitirului, unde avea taxele plătite la zi. Bănuiala ei era că muncitorii care amenajaseră trei locuri de înhumare în vecinătate trecuseră cu utilajele peste mormintele celor dragi. Şocul pe care îl trăise deja avea să capete conotaţii şi mai profunde. Pentru că avea să descopere atitudinea specifică a angajatului unei instituţii publice, într-o funcţie-cheie.
Ascultându-i povestea, am simţit nevoia să-mi prezint scuze, ruşinată de atitudinea unor autorităţi cu care suntem deprinşi. Ţinutul pe la uşi, dezinteresul faţă de pretenţiile sau problemele noastre, suspiciunea faţă de tot ceea ce spunem, gustul vag al umilinţei pe care o simţim adesea… Şi, fireşte, lipsa de răspundere e de la sine înţeleasă. Cimitirul nu răspunde pentru nimic. E treaba ta să-ţi păzeşti locul concesionat. N-ai decât să faci de gardă, să-ţi pui camere de supraveghere ori să-şi angajezi paznic la mormânt. Iar de restul, birocraţie cât cuprinde!
Îmi aminteam de toamna trecută, când am mers la notar cu mătuşa mea de 86 de ani, ca să dea declaraţie pe propria răspundere că e de acord să-şi îngroape unicul fiul în locul de veci pentru care amândoi aveau act de concesiune, ca moştenitori. Nu conta că numele fiului apărea pe act, ea trebuia să scrie negru pe alb că e de acord să-l îngroape acolo. Iar cu ani în urmă, cumnatul meu s-a dus să dea declaraţie pe propria răspundere la notar că e de acord să-şi înmormânteze tatăl în locul de veci pe care fix tatăl era titular…
Da, ştiu, sunt zeci sau poate sute de situaţii în care înmormântarea devine un scandal şi se lasă cu procese. Aşa că legea a prevăzut toată această birocraţie acoperitoare, pentru a nu se ajunge în situaţia de a i se spune: „Luaţi mortul de aici, că e locul meu de veci”. Pe de altă parte, birocraţia pare să fie doar în cârca omului. Autorităţile nu răspund pentru nimic niciodată…
