"Ideea este interesantă, dar să nu ne facem iluzii că va ieși fix ca în poze. În primul rând, calitatea nu va fi, că așa-i în România. Iar în al doilea rând, acel loc va arăta fix ca înainte, în vreo doi ani. Trebuie să fim realiști...", ne spunea, în vară, Andrei, un gălățean de 37 de ani, pe care reporterul nostru îl întrebase ce părere are despre lucrările de modernizare a zonei pietonale de la P-uri.
Știți ce este pesimistul? Un optimist bine informat. Așa mi s-a părut și Andrei. Ne-am obișnuit să admirăm proiecte spectaculoase și să ne alegem cu niște glume proaste. Să ni se promită mult și frumos și să primim doar scump și prost.
Un exemplu elocvent ar fi cele două copertine care ar trebui să protejeze intrarea în Pasajul "Dunărea". Îngemănarea de scoică și val, pe care o imaginaseră arhitecții în randări s-a materializat în doi gândaci cocoșați de bucătărie. Mă rog, le putem spune și "OZN-uri", "betoniere", "zeppeline" sau "butoaie", cert este că nu arată nici pe departe ca în desenul realizat pe calculator. Vorba primarului Ionuț Pucheanu, a ieșit "compromisul ideal între funcționalitate, design și costuri". Transpunerea întocmai a desenului ar fi impus câte o matriță proprie pentru fiecare geam curbat și ar fi crescut costurile mai mult decât toată modernizarea în sine. Prin urmare, asta a fost soluția constructorilor pentru un proiect spectaculos...
Bine, în proiect nu scria că dalele de granit trebuie să ne clămpănească sub picioare, că luminile din pavaj vor ceda în doar câteva zile, că vegetația va fi pârjolită de secetă sau se va sălbătici căpătând dimensiuni amazoniene.
În fond, nu e vina arhitecților că ei au propus Pasărea Paradisului, iar constructorilor le-a ieșit o vrabie neaoșă, nici aia prea reușită...
De aceea am privit cu rezervă randările din proiectul de restaurare a imobilului de pe strada Domnească nr. 58. Erau spectaculoase, realizate cu măiestrie de arhitectul Paul Stan, dar nu m-am entuziasmat. Știți cum e, când n-ai așteptări, n-ai nici dezamăgiri.
Surpriza avea să vină în vară, când am surprins momentul montării pe clădire a siglei regale, sub supravegherea emoționată a artistului care a realizat-o. Am primit atunci șansa unui tur al clădirii, până sus, pe acoperiș și am descoperit că în interior stejarul e stejar, marmura e marmură, ba chiar s-a găsit o soluție funcțională și pentru pod, care va putea găzdui ateliere de creație. Îmi mărturisea constructorul că arhitectul nu i-a permis să se apuce de văruit clădirea până nu a venit să vadă cu ochii lui culoarea și textura. Am căutat randările inițiale și mi-am dat seama că lucrarea a depășit uimitor desenele din proiect.
Deci se poate și la noi. Însă rar. Iar cu o floare edilitară nu se face primăvară urbană...
