„Ce-a vrut să spună autorul operei?”, vă mai amintiți?! Pe vremea mea - ah, cât de retrograd sună! - era întrebarea de căpătâi la orele de literatura română... dar și la cele de literaturi străine. Se lăsa cu analize literare, cu mesaje descifrate, cuvinte-cheie, citate, critică și alte asemenea. Oi fi rămas cu fixații, nu zic nu! Dar de fiecare dată când trec pe lângă o ctitorie născută din modernizarea sau regenerarea urbană, n-am cum să nu întreb: „Ce-a vrut să spună, de fapt, autorul?”. Adică arhitectul sau proiectantul. Și ce – Doamne, iartă-mă! – le-a ieșit constructorilor?!
Ultima dată m-a fulgerat această întrebare în timp ce filmam „cursul de apă” amenajat pe promenada de la P-uri. Un bloc de beton, cu o fantă dreptunghiulară din care iese un șuvoi de apă, străbătând un soi de rigolă șerpuitoare, până ce se varsă într-un bazin circular, cu pretenții de fântână arteziană. Știu că nu-i nimic poetic în descrierea asta. Dar remarcați-mi, totuși, delicatețea de a-i spune rigolă, nu jgheab, „albiei” cursului de apă.
Sincer, mai potrivit ar fi fost să iasă mortar, nu apă. S-ar fi armonizat cu cele două „betoniere stilizate”, cum au fost dezmierdate copertinele de sticlă ale Pasajului „Dunărea”. Revenind la întrebarea de la care am plecat, zău dacă pricep ce-a vrut să spună autorul lucrării.
Despre copertine știm deja că ar fi trebuit să fie o îngemănare între scoică și val – cel puțin așa scria în documentația arhitectului. Dar la proba practică - pentru că fiecare geam ar fi trebuit curbat în patru colţuri, pe o matriţă proprie și costa mai scump decât toată regenerarea urbană - au ieșit două structuri cocoșate. OZN-uri, gândaci, zeppeline, ouă... cum vreți să le spuneți. Altfel spus, avem de-a face cu transpunerea stângace a unei idei interesante.
Dar pentru pârâul de beton ce s-a vrut? Până și geometria în spațiu are mai multă ingeniozitate decât au dovedit constructorii. Despre noua arteziană ce să spun? Joacă în aceeași „ligă” cu bazinul (că fântână nu prea e) din Parcul „Eminescu” și cu cel din curtea Casei Artelor. Că noile arteziene se potrivesc ca nuca în perete cu cele deja existente – „Fata pe Valuri” de la Romarta, „Nuferii” și "Garoafele" de la Spicu și stâncăriile din Parcul „Eminescu” e deja altă discuție.
În fond, să-i lăsăm pe alții să creeze spectaculoase fântâni muzicale, dansând în spoturi colorate de lumini. Noi facem aceleași bazine tip lighean și niște jeturi fragile de apă care abia răcoresc suportul din care țâșnesc. Și-un pârâu de ciment frate cu betonierele stilizate... poate că asta a și vrut să spună autorul!
