„All you freaks, welcome home!”, a strigat, la finele actului său artistic din prima semifinală Eurovision Song Contest, Magara din San Marino. Cum ar veni, într-o traducere aproximativă: „Toţi ciudaţii, bine aţi venit acasă!”. Artista se referea la mesajul momentului său artistic. Dar mie mi-a zburat mintea mai departe. Şi m-am gândit, dacă TVR 1 ar fi transmis competiţia, câţi dintre artiştii care au urcat pe scenă ar fi catalogaţi de unii dintre noi drept „ciudaţi”. Diferiţi, dar nu în sensul bun ori măcar creativ al cuvântului. Ci peiorativ.
Recunosc cinstit, în noaptea de sâmbătă spre duminică mi-am dorit cu ardoare ca Slimane, reprezentantul Franţei la Eurovision, să fie marele câştigător. „Mon Amour”, o melodie de dragoste, nu era tocmai în canoanele Eurovision. Dar interpretarea artistului a fost tulburătoare! Mai ales când se îndepărta la peste un metru de microfon şi cânta a capella de pica, înfiorat, varul de pe pereţi! Însă asta nu înseamnă că nu am apreciat cu mintea şi sufletul, la adevărata valoare, momentele artiştilor din Elveţia, Croaţia, Ucraina, Italia, Portugalia, Israel şi Irlanda!
Da, Irlanda, care a fost reprezentată de Bambie Thug, o persoană non-binară, la fel ca Nemo din Elveţia, care a câştigat trofeul. Am spus-o încă din semifinală, în rubrica ”Tv mania”, că performanţa lui Nemo mi s-a părut briliantă. Dar a fost depăşită de emoţia uriaşă pe care mi-a transmis-o francezul.
Desigur, dau în clocot păreri că Eurovision nu (mai) e concurs muzical, ci politică şi mult circ. Vorba prezentatoarei Petra Mede: „Suntem disprețuiți fiindcă suntem prea gălăgioși, prea sclipicioși, prea superficiali”. Dincolo de actul artistic, care uneori pare ţintit să şocheze, de linia melodică – uneori inexistentă, contează mesajul! De-a lungul anilor, am avut melodii care abordau subiecte importante, precum sănătatea mentală sau provocarea stereotipiilor de gen. Dar și cântece de genul: „N-o să mai fie supărare/ Când mâine faci o cântare/ Și te plimbi ca vodă/ Cu «pendula» slobodă” – „There will be no sorrow/ When you sing tomorrow/ And you walk along/ With your ding dang dong”.
Mă întorc la Nemo şi mă întreb dacă cei care sunt scandalizaţi de fustiţa şi de penele lui roz ar fi fost la fel de intrigaţi dacă purta o ţinută… „obişnuită”. Ar ajunge la urechile lor vocea minunată, interpretarea impecabilă şi mesajul piesei şi ineditul actului artistic?
Îmi zboară gândul la Dana International, la Netta şi la Conchita Wurst. La modul în care au intrigat - poate mai mult ca Nemo - la momentul la care au câştigat Eurovisionul. Iar acum, copiii români le cântă cântecele prin festivaluri. Da, da, chiar sâmbătă am ascultat „Rise Like a Phoenix”, făcută celebră de „femeia cu barbă”… Peste un an-doi, câţi vor cânta „The Code” în concursuri muzicale?
Cert e că lumea se schimbă. Iar Eurovision dă tonul. Poate are dreptate Nemo spunând: "I broke The Code and I broke the trophy. Maybe the trophy can be fixed. Maybe Eurovision needs a little bit of fixing too” – „Am spart Codul și am spart trofeul. Poate că trofeul poate fi reparat. Poate că și Eurovision are nevoie de puțină reparație”.
Poate că şi Lumea în care trăim ar avea nevoie de mici reparaţii. Şi de spargerea unor stereotipii..
