Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când sărbătorim, pe 29 iunie, Ziua Dunării, şi 30 de când s-a semnat, la Sofia, în 1994, Convenția privind Cooperarea pentru Protecția și Utilizarea Durabilă a Fluviului Dunărea (ICPDR). Două, respectiv trei decenii de când lucrurile pe care ar trebui să le facem, toţi cei 90 de milioane de oameni din cele 19 ţări semnatare, dar şi turiştii care vizitează, an de an, bătrânul fluviu, de la izvoarele germane, la delta românească, sunt unele de bun-simţ: să nu poluăm, să protejăm fauna şi flora, să exploatăm durabil, cu gândul şi la generaţiile viitoare.
Din păcate, cel puţin pe segmentul româno-bulgar al Dunării, încă nu s-a reuşit stăvilirea braconajului. Eforturile de proliferare a sturionilor, aflaţi în pericol de extincţie după secole de pescuit excesiv, nu pentru hrănire, ci pentru îmbogăţire, se lovesc, încă, de plasele electrice ale braconierilor, de mâna lungă a nelegiuiţilor care ar plăti oricât pe o porţie de mâncare cu peşte sălbatic, fără să se gândească la impactul pe care dispariţia speciilor îl are asupra întregului ecosistem. De la cei care beau bere în bărcile de mare viteză cu care se "dau" pe şenalul Dunării cum fac, noaptea, liniuţe cu maşinile pe Faleză, aruncând pe urmă în apă dozele de aluminiu şi ce alte deşeuri mai produc, până la familiile ieşite la plimbare pe mal, care admiră frumuseţea fluviului, îi fac fotografii şi îl filmează, fără să pună însă la coş ambalajele dulciurilor pe care le dau copiilor, toţi avem o responsabilitate şi un impact asupra celui mai impresionant curs de apă care a sculptat această parte a lumii.
Îmi amintesc discuţiile de dinaintea construcţiei podului, când se protesta fiindcă lucrările erau întârziate şi din cauza unor studii privind impactul asupra mediului. În ciuda a ceea ce gândesc unii dintre noi, poate mai puţin educaţi sau, pur şi simplu, indiferenţi la calitatea mediului înconjurător, orice pasăre, orice broască, orice gâză este importantă, iar disturbarea habitatului acestora poate avea efecte în lanţ pe care nici nu le bănuim acum. De aceea este important ca specialiştii să-şi facă datoria. Nu pentru a împiedica progresul, ci pentru a ne asigura că acesta nu survine cu preţul unei distrugeri. Ştim cu toţii ce s-a petrecut, peste Dunăre, când îndiguirile din epoca de aur au forţat fluviul să dea agriculturii o parte din zona sa naturală de revărsare.
Pe termen lung, nicio intervenţie dură într-un ecosistem nu are exclusiv efecte benefice. Natura mereu este mai puternică decât noi şi, cumva, se răzbună. Să nu uităm că, între poeţii care-i cântă spiritul (chiar zilele acestea se desfăşoară la Galaţi Festivalul Internaţional "Poezia, port la Dunăre") şi hoţii care-i fură peştele, Dunărea rămâne aici, nu doar martor, ci element definitoriu al tuturor etapelor de dezvoltare prin care trecem, ca naţiune.
