Emoţie în valuri, cam aşa s-a simţit, din punctul meu de vedere, filmul "Cravata galbenă", care este şi nu este un film biografic despre marele dirijor român Sergiu Celibidache. Spun că este, fiindcă, evident, viaţa muzicianului este punctul focal al peliculei. Spun că nu este, fiindcă, de fapt, filmul vobeşte despre adversităţi şi cum reacţionăm în faţa lor. Despre taţi şi fii, despre fraţi şi surori, despre cei mai buni prieteni din copilărie, pe care, chiar dacă îi revedem după 30 de ani, sufletul nostru îi recunoaşte şi îi iubeşte în egală măsură. Poate şi de aceea emoţia pare să fie numitorul comun cu care spectatorii descriu impactul pe care filmul l-a avut sau îl are asupra lor.
Evident, pentru publicul din România, emoţia vine şi din rememorarea sau descoperirea - după caz şi după generaţie - a regimului comunist şi a ororilor acestuia, îndreptate mai ales împotriva oamenilor educaţi, bine situaţi, influenţi. Aş îndrăzni să spun că orice public din blocul de Est ar avea probabil reacţii similare. Dar, în egală măsură, filmul vorbeşte despre rasism şi xenofobie, despre atitudinile de excludere a celor neînţeleşi.
Într-un an 2025 în care nu este nicidecum comod să fii altfel, cele trăite de românul grec şi oacheş Celibidache în Berlinul lui Hitler ar trebui să fie un semnal de alarmă substanţial. De aceea spun că, dincolo de povestea unei vieţi extraordinare, care avea din start stofa unui excelent scenariu de film, "Cravata galbenă" are şi profunzimi poate mai greu de identificat la prima vizionare.
Este un film pe care-i musai să-l revezi şi nu doar pentru muzica absolut minunată, ci şi pentru posibilitatea de a descoperi înţelesuri şi mesaje ascunse, unele plantate intenţionat de regizor, altele pur şi simplu subiective, fiindcă, până la urmă, orice produs de divertisment este primit de public potrivit unui răspuns profund subiectiv. Nicio cronică pozitivă nu te poate obliga să-ţi placă un film sau un spectacol de teatru, după cum nicio opinie negativă n-o să te facă să-ţi displacă.
În ceea ce mă priveşte, filmul m-a dus cu gândul la bunica mea maternă, basarabeanca Ana Duminică. M-am gândit la ea şi am plâns. Am plâns de bucurie că Sergiu Celibidache şi-a putut îmbrăţişa sora şi prietenii. Dar am plâns şi de tristeţe că ea, bunica mea, nu a mai avut privilegiul de a-şi strânge în braţe niciun membru al familiei, cărora nici după Revoluţie, când Podul de flori a spulberat în sfârşit nedreapta graniţă cu Basarabia, nu le-am mai găsit vreo urmă.
