După o jumătate de an de amânări, Guvernul a legiferat, în sfârșit, un set de măsuri împotriva violenței asupra copiilor în creșe, grădinițe și școli
A fost, probabil, știrea zilei această veste bună pentru susținătorii absoluți ai educației prin nonviolență ori pentru cei care din nefericire, au fost, prin copiii lor, victimele abuzurilor grosolane prin instituțiile de învățământ publice ori private.
Dar, ca orice veste bună însoțită de euforia aferentă, aceasta ascunde pericole nici măcar parțial prevenite în cele șase luni de gândire. Dincolo de crearea unui cadru ultra-protectiv, cel puțin pe hârtie, a copiilor aflați în grija educatorilor, învățătorilor sau profesorilor, noile măsuri cuprind o doză remarcabilă de science-fiction. Aflăm că ”dascălul”, să-l numim generic, trebuie să aibă abilități de bodyguard și că o victimă a unei forme cât de mici de abuz va beneficia de consiliere gratuită. Ce frumos! Și cât de imposibil! Pentru că noile măsuri înfierate ca ”agresiuni” pornesc de la îmbrâncit, tras de păr, ciupire, amenințare (de exemplu, amenințare poate fi considerată și avertizarea elevului că, dacă nu se potolește, îi va fi scăzută nota la purtare sau va fi pârât părintelui), obligarea de a sta în pat a copilului la creșă sau grădiniță, chiar dacă acestuia nu îi este somn sau are chef să facă altceva, și altele. Pe scurt, orice act pretins de disciplinare, care i-ar putea îngrădi ori leza personalitatea pruncului aflat laolaltă cu alți 20 - 30 de copii într-o colectivitate, într-o instituție, sub supravegherea unuia sau a doi ”dascăli”, devine o încălcare a legii și este pasibilă de sancțiune.
Iar până la sancțiune, de anchete interne, disciplinare, penale și/sau oprobriu public, după caz. Pentru că dreptul de a reclama este liber și garantat și orice adult, indiferent cât de departe ar fi de modelul ideal de părinte la el acasă, va fi îndreptățit să sesizeze ”abuzuri”. Copilul care vede prea rar limita dintre dojana educativă și dojana abuzivă, venit de la școală ”abuzat”, va fi și mai umflat în pene și mai plin de drepturi, și mai cu credința că este intangibil. Iar părintele, și mai convins că, și dincolo de gardul școlii, tot el deține puterea.
Nu sunt adepta umilinței și violenței în nicio formă, mai ales a celei exercitate de un adult cu autoritate asupra unei ființe mai mici și mai vulnerabile, cu atât mai puțin cu cât scopul final ar trebui să fie educarea întru mai bine. Însă, numai simpla înșiruire a unor măsuri pe o foaie, cu riscul iminent de a da apă la moară reclamagiilor, este o greșeală ce nu va rezolva problema. Pentru că ”dascăli” care să sară între copiii bătăuși care învață violența acasă sau pe stradă, ori chiar de la părinți, nu se vor găsi, iar câte un consilier pentru toți copiii crescuți după diverse modele de ”parenting”, nici gând.
