Din ce în ce mai des, primim fie la redacţie, fie direct de la gălăţeni, când suntem pe teren, sesizări privind găşti de adolescenţi care "beau, se droghează, fumează toate prostiile" în proximitatea blocurilor de locuinţe, până noaptea târziu, fără să poată fi descurajaţi. De cele mai multe ori, exasperaţi, locatarii cheamă poliţia, care vine, îi amendează şi îi trimite acasă, dar aceştia revin a doua zi şi o iau de la capăt.
Până acum vreun an, oricui m-ar fi întrebat i-aş fi spus că Galaţiul este un oraş sigur, unde nu îţi este frică să mergi seara spre casă. Şi, în general, aşa este. Dar sunt zone sau poate mai bine spus contexte în care, sincer, ţi-e frică. Şi nu cine ştie ce mafioţi cu răngi sau cuţite, din ăştia care, atunci când se bat, trebuie să îi despartă jandarmii. Nu.
Au devenit periculoşi adolescenţii, care, în multe cazuri, nu au nici măcar carte de identitate, nici 14 ani. Se urcă în grupuri în autobuze, vorbesc (sau mai bine zis emit constant injurii) cu voce tare, ascultă muzică sau se uită la videouri fără căşti şi fără să le pese în vreun fel de ceilalţi pasageri (care, pe deasupra, mai sunt şi plătitori de bilete), acostează fetele nu cu şmecheria inerentă vârstei, ci cu o agresivitate abia stăpânită, clar alimentată de hormonii cu nivelul în creştere, pe care pospaiul de educaţie nu reuşeşte să-i ţină sub control. Se iau de copii, de vârstnici, fără discriminare şi cu un tupeu demn de o cauză mai bună.
O singură dată am văzut un vatman oprind tramvaiul, ieşind din cabină şi dându-i jos, fiindcă, evident, nici bilete nu aveau. În rest, oamenii încearcă să se distanţeze de ei şi să-i ignore, pe cât posibil. Dar politica struţului nu este mereu cea mai bună. Asta fiindcă stimabilii cresc şi devin cei care sparg vitrinele magazinelor, care jefuiesc lumea de bijuterii, telefoane sau portofele, care, pe urmă, dau în cap şi omoară. De la vitejiile de cartier la arestul poliţiei nu e decât un pas, iar cineva, din păcate, joacă şi rolul victimei. Asta fiindcă prevenţia pe acest gen de fapte este o glumă, se face, dar nu convinge pe nimeni.
Dacă s-ar dori cu adevărat nişte programe de prevenţie eficiente, nu am niciun dubiu că poliţia şi pedagogii ar găsi modalităţi legale şi eficiente să-i sperie real pe micii delincvenţi în formare. Din păcate, însă, până una alta, doar părinţii iau amenzi, pe care mulţi dintre ei nici nu au de unde le plăti, iar făptaşii ne sporesc starea de nesiguranţă, văzându-şi de ale lor. În gălăgie, nu în linişte.