Poate părea bizar, dar iată că asistăm la una dintre foarte puținele situații în care cooperarea dintre stat și privat cu efecte directe în folosul cetățeanului și nu oricum, ci la nivel de sistem, cu bătaie lungă, se concretizează și are șanse să meargă frumos.
O pușcărie, da, o pușcărie privată am putea să-i zicem, a prins contur pentru că sistemul public a înțeles că privații pot și să câștige dacă nu se ia pielea de pe ei, punând în același timp umărul la reabilitarea morală și socială a oamenilor care au luat-o pe căi greșite.
Rămân la ideea mea că nimic nu educă mai bine decât munca. Ceea ce pentru unii ar putea fi chiar o pedeapsă, mai rea decât anumite privațiuni vremelnice, o consider a fi cel mai bun "schimbător de direcție", în sensul pozitiv. Munca te ferește de plictiseală, te ține în formă, îți stabilește obiective și te scapă de gânduri negre/necurate și de multe ori, de vicii. Așadar, timpul ocupat prin muncă, remunerată chiar, mai mult decât prin diverse activități pentru care cel certat cu legea nu are niciun interes sau aplecare ori care nu-i vor folosi nicio iotă după eliberare, valorează aur. Și nu doar pentru cel care vede că se poate și altfel să-și ispășească sentința, făcând ceva util și descoperindu-și poate abilități de care nu știa sau nu voia să fie conștient. Ci și pentru cel în beneficiul căruia muncește, compania/firma/operatorul scutit de dările grele și care cheltuieşte astfel semnificativ mai puțin cu forța de muncă și producția decât angajând în condiții normale. Asta dacă ar avea de unde, pentru că doritori de muncă pe piața liberă sunt tot mai greu de găsit, dar asta e o altă poveste.
Acest lucru nu se poate face însă fără o susținere reală din partea celui de-al treilea beneficiar, statul, care trebuie și el să înțeleagă că a lua șapte piei de pe patron, cu biruri și taxe, în timp ce tot el, statul, a desființat școli din care ieşeau muncitori calificați și a închis fabrici, este calea cea mai sigură spre un faliment total. În condițiile în care mulți dintre pușcăriași ies din închisoare fără un orizont bun, călindu-se în rele și mai mari, și se apucă de fărădelegi pentru că nu știu sau nu pot face altceva, pedeapsa prin muncă nu devine salvatoare doar pentru patron și pentru statul care încasează, ci și pentru siguranța publică, pentru viitorul nației.
E un neașteptat exemplu de cum un sistem represiv poate reeduca, chiar în ceasul al 12-lea, și de cum mâinile care se spală reciproc o fac mai mult pentru binele gerenal, decât pentru obscure interese de nișă.
