Tot mai multe țări europene cochetează cu săptămâna de lucru de patru zile sau le dau dreptul angajaților să-și stabilească propriul program, astfel încât ziua de muncă să fie un concept flexibil. Evident, tendința este mai bine resimțită în țările unde drepturile angajaților sunt nu doar protejate prin lege, ci și apărate de către angajați, prin greve și proteste de dimensiuni inimaginabile la noi, imediat ce vreun guvernant le pune în pericol drepturile câștigate.
Vara trecută, Polonia dezbătea posibilitatea scurtării timpului de muncă la șapte ore pe zi, timp de cinci zile sau patru zile a câte opt ore pe săptămână. În România, există doar posibilitatea să muncim patru zile, dar câte zece ore pe zi, pentru ca părinții să aibă un sfârșit de săptămână prelungit, în perioada vacanțelor școlare, pentru a petrece mai mult timp cu copiii. Evident, situația nu ar trebui să ne mire, fiindcă Polonia a trecut la săptămâna de lucru de cinci zile încă din 1952. România a adoptat măsura abia în martie 1990, după căderea regimului comunist, în timpul căruia, după cum unii încă ne amintim, se lucra și se învăța și sâmbăta. Cu ce randament, știm cu toții. Cei mai în vârstă își amintesc desigur colegii de birou chiulangii, care fie nu prea veneau sâmbăta, fie veneau și dormeau cu capul pe birou, în timp ce alții le făceau treaba.
Timpul de muncă în plus nu înseamnă neapărat și rezultate mai bune. Fiecare om are o curbă normală a efortului, pe care cu greu o poate ignora. Masa de prânz este urmată de o perioadă de randament mai mic, fiindcă organismul vrea timp să înceapă digestia. Degeaba stai cu ochii pe ceas la finalul pauzei de masă, angajatul se va întoarce la birou, dar nu va lucra, efectiv, până când organismul nu va primi și procesa informația că este sătul.
În comunitățile montane izolate - pe care România încă le are - se observă curba naturală a efortului anual. Pe tot parcursul primăverii și al verii, se adună fructe, se produc legume, se colectează laptele de la animale și se produc/maturează brânzeturi sau se schimbă cu cereale, cartofi etc, astfel încât să se asigure hrană cât mai diversificată. Se strânge fânul pentru iarnă, se pun murăturile, se adună și se taie lemne, care să se usuce și să fie protejate de ploile toamnei și de zăpezille viitoare. Cum se coboară oile de la munte și dă zăpada, ritmul zilelor scade, iarna fiind rezervată hrănirii din rezerve, odihnei și îndeletnicirilor casnice care nu doar creează obiecte utile, dar și antrenează mintea și manualitatea (împletit și lucru la război, sculptat și meșterit în lemn).
Citadinii moderni, obligați să producă non-stop, uneori 10-12 ore pe zi, câte șase zile pe săptămână, pentru a acoperi nu doar necesarul propriu, dar și pe al unei societăți îmbătrânite, cedează nervos, se plâng de oboseală cronică, dar, paradoxal, și de insomnii. Ceva trebuie să se schimbe, înainte să fie prea târziu. Nu de alta, dar minivacanțele, care se întâmplă doar pentru unii, nu rezolvă problema de fond, cea a suprasolicitării nervoase, a celor două slujbe de care este nevoie de multe ori pentru supraviețuire, a orelor suplimentare necontorizate etc.