De pensii. Știu, vor spune cei vizați că ei nu sunt speciali, că remunerațiile primite la vârste în care sunt în plină forță profesională nu sunt pensii speciale, ci de serviciu, că munca a fost grea, solicitantă, riscurile multe, stresul peste măsură. Vorbim de Justiție, acel sistem în care cutuma cheltuirii banului public pe privilegii este prea bine înrădăcinată și fără speranțe reale să mai poată fi readusă la dimensiuni de echitate socială.
Și, dacă vreți, de echitate în general, pentru că, dacă am face o comparație grosieră între dimensiunile privilegiilor și cele ale muncii, rezultă o disproporție, să-i spunem gravă și rușinoasă.
În România în care puterea judecătorească este exercitată de magistrați independenți și inamovibili, s-au construit, una peste alta, legi menite parcă mai degrabă să scape, decât să apere drepturile celor mulți. Aici și acum, am ajuns într-un punct în care tocmai beneficiarii privilegiilor trebuie să lase garda jos. Cum ar fi să ne închipuim că cei cărora sistemele care s-au succedat le-au acordat garanții menite să îi ferească de brațul lung și pervers al corupției, să le garanteze imparțialitatea și cinstea, vor spune cu ușurință ”gata, până aici, asta e!”.
Vorbim de o lume în care dreptatea se face cu măsuri dictate de marfa clientului. De obrazul și buzunarul acestuia. Cât își permite să se joace cu ”artificiile” și să tragă de timp, pentru că în țara veșnicei prezumții de nevinovăție și cu justiție inamovibilă, prescripția are rang de panaceu. Un panaceu care ține gros teancul de dosare, pe care nu îl întreabă nimeni de ce e gros, ani la rând. Un termen și încă zece termene, și uite așa dreptatea așteaptă să fie înfăptuită cu anii.
Dosare grele, penale, cu victime, vii sau nu, zac prin instanțe în care judecătorii copleșiți de povara funcției nu mai fac față. Nu mai fac față să se ascundă în spatele vreunei chichițe avocățești, a vreunei excepții, a vreunei cereri. Visând la ziua cu pensie de lux, justiția zace cu anii prin sertare. Scapă interlopii traficanți de persoane, de minori, de droguri. Dosarele de corupție se discută la masa verde și nimeni nu se teme cu adevărat că ar putea pierde totul, dar totul! Se dispun achitări.
”Afacerile” ilegale merg de multe ori mai departe, incognito sau reinventate, și cu banii făcuți se negociază împăcări, iertări, amânări... Nimeni nu își mânjește minile, inclusiv magistratul retras la pensie, tânăr și fericit că n-a tăiat în carne vie. Decât puțin, pe ici pe colo, cât să-și justifice stresul muncii și calvarul de a fi un ”pensionar special”. De stat, cum altfel.
