Două chestiuni petrecute recent m-au trimis la reflecţie privind condiţia mamelor în România, mai ales recent, în urma măsurilor de austeritate impuse de Guvern.
În timp ce, pe de o parte, curentul contra avortului câştigă din ce în ce mai mult teren în ţara noastră (surprinzător, am spune, ţinând cont de ororile pe care femeile românce le-au trăit din acest motiv în comunism), umplându-se societatea de asociaţii pro-viaţă precum se umplu aleile de melci, după ploaie, pe de altă parte, tratăm mamele din ce în ce mai prost.
Cea mai recentă lovitură este pierderea calităţii de asigurat a mamelor aflate în concediu de creştere a copilului. Practic, ele beneficiază de 126 de zile concediu pre şi post-natal, timp în care sunt în continuare asigurate, după care, dacă vor să beneficieze de servicii medicale, trebuie să plătească 2.430 de lei pe an. Evident, cu toţii cunoaştem situaţii în care, anticipând momentul în care urmau să rămână gravide, viitoarele mame s-au înţeles cu angajatorii să le mărească salariul (de multe ori doar pe hârtie, plătind ele însele diferenţele de contribuţii), pentru a avea, ulterior, indemnizaţia de concediu maternal mai mare etc.
Pe de altă parte, sunt şi foarte multe mame care au avut salarii mici, iar indemnizaţiile lor sunt pe măsură, efectiv nu ar avea de unde să mai plătească asigurări de sănătate. Iar să asiguri copilul, dar nu şi mama care-l alăptează, mi se pare absolut ilogic. Aşa încurajăm natalitatea? Răspunsul social este uşor de ghicit: vor avea mai puţini copii oamenii responsabili, care planifică o sarcină şi care au disponibilităţi financiare şi afective să crească un copil aşa cum trebuie, iar cei care se vor naşte vor fi în situaţii la limita sărăciei, cu risc semnificativ de a nu ajunge niciodată un membru contributiv al societăţii.
Zilele trecute, un cititor ne-a trimis la redacţie o fotografie a unei mamei cerşind cu doi copii, unul de câţiva anişori, celălalt, sugar, aşezată pe asfalt, în zona recent modernizată de la Elice. Imagini precum aceasta vor redeveni normalitatea. Mai ales că nici noi, ca societate, nu încurajăm oamenii să aibă copii.
Nu spun de reacţiile absolut disproporţionate ale multora (mai ales din categoria care a crescut copii, dar ai lor, evident, erau sfinţi, nu domni Goe!), dacă un copil plânge sau ţipă în public, dar nici măcar chestiuni umane, cum ar fi să ajutăm o mamă să urce un căruţ de copil în autobuz sau să-i dăm locul ori, pur şi simplu, să o încurajăm cu un zâmbet atunci când, la nici trei ani, copilul "cel mare" are un tantrum într-un magazin, fiindcă vrea ceva ce nu poate primi, iar mama tocmai i-a explicat acest lucru.
Evident, asigurare pentru a fi om nu plăteşte nimeni, dar factura pentru indiferenţa de acum o vom achita cu toţii peste 20 de ani, când n-o să mai fie contribuţii deloc...
