În vremurile astea tulburi ni se pare că patriotismul e aşchie pe limba de lemn a politicienilor. Astăzi este (iar) 1 Decembrie şi în vreme ce unii îi fac României sforăitoare declaraţii de dragoste, eu nu mă pot gândi decât la un sigur lucru: Bunica mea a fost România Mare. Nu-i un joc de cuvinte, nu-i vreo metaforă ascunsă, este purul adevăr, aşa cum mi l-a povestit bunica.
Pe 1 decembrie 1918, şcolile de pe întreg cuprinsul ţării au organizat scenete dedicate zilei care avea să devină, peste vremuri, Ziua Naţională a României. Bunica mea avea nouă ani şi, înveşmântată în rochie lungă şi albă, încinsă cu tricolorul, a jucat rolul României Dodoloaţe. Au adus-o în faţa mulţimii adunate cu trăsura şi au venit apoi, să i se închine, provinciile române. Şi toţi i se adresau cu „Mamă Românie!”. Poate că vi se par vorbe mari valabile pentru acel 1 Decembrie 1918, dar nu vă grăbiţi cu verdictul. Miilor de oameni care vor să devină/redevină cetăţeni români li se cere, prin lege, loialitate faţă de statul român, mijloace legale pentru o existenţă decentă, o bună comportare, să cunoască limba română, imnul, noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească şi… Codul Bunelor Maniere. Să fim serioşi, câţi dintre noi ar trece examenul de cetăţenie?
„Romanica” o alintăm băşcălios şi-i reproşăm că geme de cocalari, piţipoance şi de gunoaie ne-adunate. Că-i îmbâcsită de neamuri proaste, de mizerie, sărăcie, de boli netratate, de maidanezi şi birocraţie, de preţuri mari, de prostituate şi peşti, de spăgi şi şpăgari. Îi scoatem ochii de parcă ea însăşi s-ar face vinovată de tot şi de toate.
Iar la sărbătorile naţionale, cu 1 Decembrie în frunte, autorităţile o umplu, generoase, de coroane de flori, de parcă ar fi murit şi speranţa zilei de mâine. Ni se pare că am fi fost mai frumoşi, mai deştepţi, mai ajunşi, mai bine-văzuţi, mai norocoşi şi mai chivernisiţi dacă ne-am fi născut în altă parte. O hulim pe nedrept când străinii îi lipesc cu scuipat pe frunte etichete nedemne, o caută de păduchi şi o ţin pe la uşi. Politicienii o pun să danseze din buric pe ritmuri de manele, o dezbracă de comori la bara intereselor personale, o lasă să dârdâie de frig iarna, şi-o umilesc cu promisiuni goale. Şi totuşi, ni se face dor de România cea adevărată şi frumoasă când suntem departe de ea. Şi abia atunci o vedem şi o înţelegem în toată splendoarea ei unică. Şi nu ne mai e ruşine să recunoaştem că o iubim cu sinceritate şi respect de copii fugiţi de-acasă.
Mă întorc la manifestările care blochează azi şoselele Galaţiului mă întreb ce le-aş putea povesti nepoţilor despre ziua de 1 Decembrie? Poate doar faptul că în 1918 bunica mea a fost România Mare.
