Cu doar o zi înainte de Ziua Națională a României, pe o vreme mohorâtă care îți trezește cheful de a nu face nimic, pregătirile pentru celebra paradă erau în toi. An de an, mă cuprinde un sentiment de milă față de bieții militari cărora li se face rău la parade, pentru că, în ziua de 1 decembrie, sunt deja epuizați din cauza repetițiilor interminabile la care sunt supuși în perioada care precede sărbătoarea. An de an, aceeași ceremonie cu oficiali împopoțonaţi și care mai de care mai patriot și mai bine poziţionat pentru a asista la ceremonia de 1 Decembrie.
Fără a minimiza importanța acestei zile istorice, nu pot să nu mă gândesc, când văd cât fast și câte pregătiri se fac, la copiii bolnavi din spitale, care beneficiază greu și foarte greu de tratamente adecvate, la micuții care trăiesc în sate și cătune îndepărtate, pentru care un cartof la cină înseamnă cu adevărat o sărbătoare, la bătrânii din cămine, pentru care accesul la un trai decent și la tratament medicamentos adecvat este o adevărată provocare, în general la toți cei care, în 2025, se luptă să supraviețuiască.
Nu pot, în aceste zile, să nu mă întreb ce s-a ales de România noastră, care, atunci, pe 1 decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire, promitea să fie un stat bogat și independent. Nu cred că patriotismul și dragostea de țară se dovedesc prin astfel de ceremonii grandioase, cu depuneri de coroane, cu fast milităresc și cu alte farafastâcuri ale vremurilor moderne.
Este trist să participi la un eveniment de o colosală însemnătate istorică, la care discursul oficialităților este înjurat și huiduit la fiecare cuvânt de cei prezenţi gură-cască la paradă. Aceste manifestări huliganice nu fac decât să-mi demonstreze o dată în plus că suntem un popor de huligani, care nu pierde nicio ocazie să-și manifeste disprețul public cu huidueli și înjurături față de aleșii de astăzi ai neamului. Din păcate, la aceste ceremonii participă de regulă și copii, iar atunci când ura și huiduielile însoțesc fiecare eveniment, mă tot gândesc dacă este oportun să le „predau” copiilor mei o asemenea oră de istorie. Cu toate acestea şi cu speranţa că ne vom face bine la un moment dat, nu îmi rămâne decât să urez „La mulți ani, România!”.
