De jur împrejurul meu, lumea e din ce în ce mai încrâncenată. Se taie salarii, se pleacă în şomaj. Banii sunt mai puţini ca anul trecut. Şi, parcă, nici glume nu prea mai aud, ceea ce e semn rău. Dacă nu mai avem putere să zicem nici bancuri, limita rezistenţei noastre e aproape. Pe fondul ăsta, citesc ieri o declaraţie a directorului general al grupului austriac Erste, Andreas Treichl. Spune dumnealui, economist cu experienţă, că măsuri de austeritate precum cele luate de Guvernul României sunt de neînchipuit în Europa de Vest. Că nici vorbă să fi putut opera puternicii din Germania sau Franţa o tăiere de 25 la sută din salariile bugetarilor fără nicio zi de grevă. Başca să mai pună şi de-o majorare a TVA, de la 19 la 24 la sută, aşa, ca să lovească bine în toată lumea. Dar, mai spune directorul Erste, „Estul este o regiune unde oamenii au învăţat să trăiască cu brutalitatea şi pot face faţă unei crize substanţial mai bine decât cei din Vest”. Cu alte cuvinte, suntem obişnuiţi să fim trataţi prost de guvernanţi, de cei pe care i-am ales. Nu pot să-l contrazic pe dl. Treichl. Avem obişnuinţa umilinţelor. Şi mai avem şi experienţa unor ani lungi în care nici măcar nu mai realizam că suntem umiliţi. După mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, refuz să stau, fie şi cinci minute, la vreo coadă. Pur şi simplu plec mai departe, caut un alt magazin, o altă tarabă, un alt chioşc. Dar sunt în continuare oameni, şi nu puţini, care nu se simt umiliţi dacă sunt repeziţi de vânzători, dacă, pentru banii pe care-i plătesc, serviciile sau produsele oferite nu sunt perfecte. Sunt în continuare angajaţi cărora nu li se respectă nici cele mai elementare drepturi şi care, totuşi, nu au curajul să ridice capul. Există în Galaţi firme în care, de ani de zile, salariile nu vin la timp. În unele cazuri, chiar deloc. Şi există oameni care continuă să se ducă la serviciu, chiar neplătiţi, pentru că mai au un an, doi până la pensie şi sunt convinşi că nu i-ar mai angaja nimeni. Poate au şi dreptate. Ni se bagă în cap că nu mai suntem productivi de la o anumită vârstă. Că investiţia în noi nu mai rentează. În capitalismul sălbatic în care trăim este, pe undeva, la fel de rău ca în comunismul sălbatic: doar că, atunci, încercau să te frângă atunci când erai tânăr şi impetuos, acum o fac la vârsta a treia. Umilinţele la care sunt supuşi vârstnicii, într-o ţară condusă, practic, de vârstnici – cred că e suficient să facem o medie a vârstei parlamentarilor, de exemplu – sunt incredibile. Şi, deşi mai toţi avem un bunic sau un părinte jignit de sistem cu o pensie de mizerie, nimeni nu ripostează. Fiecare încearcă, în felul lui, să-şi îngrijească vârstnicii din familie. Să înjure şi să înghită, să mai cumpere o reţetă din ce în ce mai puţin compensată, să mai ascundă bonurile de la cumpărături, să mai mintă vizavi de factura la întreţinere. Are dreptate austriacul de la Erste, suntem obişnuiţi cu brutalitatea. Poate şi pentru că timp de cinci decenii n-am avut de ales, iar pe urmă am ales prost. Pe de altă parte, suntem şi brutali, am demonstrat-o cu vârf şi îndesat acum 22 de ani. Uite o chestie pe care nimeni, nici de aici, de pe la Guvern, nici de aiurea, din ţări mai bogate, n-ar trebui s-o uite.
Avem obişnuinţa umilinţelor Scris de Anca Spânu
