Ca şi când societatea românească nu avea suficiente motive de polarizare, exact când ar fi trebuit să ne pregătim cu toţii sufleteşte, măcar, pentru a sărbători frumoasa reuşită istorică de la 24 ianuarie 1859, când România s-a născut ca stat, delincvenţa sau mai bine zis violenţa juvenilă a împărţit iar românii în două tabere adverse. Exact când ar trebui să luptăm cu toţii pe acelaşi front, pentru a preveni tragedii precum crima din Timiş ori precum aproape crima de la Viziru, judeţul Brăila.
Ştim deja cu toţii cum spun organele de cercetare penală că s-au petrecut faptele. Dacă, în cazul din Timiş, făptaşul şi complicii au reuşit să îngroape victima şi au încercat să-şi şteargă şi urmele, la Viziru, făptaşul, de doar 10 ani, ca şi victima sa, l-a îngropat singur, singurel, dar în zăpadă şi, din fericire, nu reuşise să-l omoare înainte. Poate că pare sarcastic ce spun, dar, cel mai probabil, la 10 ani nu a avut nici forţa fizică necesară pentru a-şi ucide victima, nici forţa mentală necesară pentru a premedita în adevăratul sens al cuvântului.
Imediat după ce fapta din Timiş a ieşit la iveală, au început, mai ales în mediul online, dar nu numai, discuţii despre coborârea vârstei de la care minorii pot răspunde penal pentru faptele lor. Părinţi, psihologi, specialişti într-ale legilor au adus argumente pro sau contra umblării la vârsta răspunderii penale. Evident, nu fac parte din niciuna dintre cele două categorii. Ştiu însă că vârsta de la care se răspunde legal şi o persoană poate fi judecată ca adult a fost stabilită în urma recomandărilor pe care specialişti în psihologia copilului le-au făcut, evident, în urma unor cercetări serioase în acest sens. Pe de altă parte, la fel de adevărat este că, tot potrivit remarcilor făcute de psihologi şi de părinţi în ultimii zece ani, cel puţin, copiii intră, practic, în adolescenţă mult mai devreme decât cei din generaţiile anterioare, chiar la nouă, zece ani, cu toată furtuna hormonală şi emoţională aferentă.
Dar, evident, nu au maturitatea şi experienţa de viaţă necesare pentru a face faţă cu succes acestor schimbări şi, implicit, nu există nici pentru părinţi, educatori, psihologi timpul necesar pentru a-i susţine în încercarea de a-şi procesa şi domina emoţiile, fie ele pozitive sau negative. Mai mult, adulţii din ecuaţie nu au nici măcar propriile experienţe similare pentru a-i ghida, fiindcă, făcând parte din generaţii care se maturizau mai târziu, nu au trecut, poate, prin aceleaşi încercări. Cum e mai bine să facem, să judecăm copii de 10, 12 sau 13 ani ca adulţi? Evident, nu ştiu dacă acesta este răspunsul. Pe de altă parte, nici să lăsăm făptaşul minor în bătaia vântului, să-l reeduce societatea care mai degrabă l-ar linşa, nu mi se pare o soluţie. Un lucru este însă din ce în ce mai clar. Vremea inocenţei a cam trecut.
