Privim cu groază peste Ocean, către dosarele explozive ale lui Jeffrey Epstein, revoltați de ororile petrecute pe insule private unde destinele unor minori au fost strivite sub puterea banilor și a influenței. Ne oripilăm, cerem dreptate și ne întrebăm cum a fost posibil ca o rețea atât de vastă de prădători să funcționeze atâta timp. Dar, în timp ce degetul nostru arată spre America, sub nasul nostru, în „ograda” proprie, se cască o prăpastie la fel de adâncă și de neagră.
România are propriii monștri, iar victimele lor preferate sunt cele mai vulnerabile: copiii nimănui. Nu avem nevoie de avioane private și insule exotice pentru a vorbi despre trafic de carne vie. Avem centre de plasament, cămine școlare și locuințe sociale care au devenit, în prea multe cazuri, „supermarketuri” pentru traficanți.
Statisticile sunt un strigăt de ajutor pe care societatea pare să-l ignore. Dacă în 2022 vorbeam de 7.577 de sesizări privind disparițiile de copii, numărul a explodat constant. În 2023, am avut cu peste o mie de cazuri mai mult, iar în ultimii doi ani (2024-2025) cifra s-a stabilizat la un prag înfiorător: aproape 10.000 de copii dispar anual.
Cea mai dureroasă parte? Peste 60% dintre acești minori provin din sistemul de protecție gestionat de stat. Acești copii sunt trădați de două ori. Prima dată de părinții care i-au abandonat, iar a doua oară de statul român - cel care ar trebui să le fie scut, dar care, prin anumite structuri ale Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, pare să le fie călău.
Mecanismul prin care acești copii sunt „scoși la produs” este de o simplitate cinică. Există mărturii cutremurătoare despre fete minore care trec frontiera cu acte false sau declarații notariale plătite, fiind „învoite” oficial de conducerile centrelor doar pentru a fi livrate rețelelor de cerșetorie sau prostituție.
Mai mult, traficanții folosesc aceeași rețetă perversă ca Epstein: racolează un copil și îl forțează să devină, la rândul lui, racolator pentru alți colegi de suferință. Este o strategie de supraviețuire forțată, care transformă victima în complice, transferând responsabilitatea penală și morală pe umerii unor copii, care, de cele mai multe ori, au maturitatea emoțională a unui preșcolar de 4 ani.
Este ușor să te revolți pentru ce se întâmplă „peste mări și țări”. Este mult mai greu însă să admiți că în sistemul de asistență socială din România există oameni mână în mână cu interlopii, care vând viitorul unor copii pentru un pumn de bani.
De aceea, înainte să ne oripilăm de ce se întâmplă „în lume”, ar trebui să avem curajul să privim la noi acasă. România nu duce lipsă de insule exotice ale groazei. Le avem bine camuflate, sub numele de centre de plasament, rapoarte ignorate și tăceri convenabile. Și fiecare copil dispărut e un eșec care ne aparține tuturor.
