Trăim într-o țară în care, dacă vrei să-ți plătești taxele din banii tăi munciți cu greu, trebuie mai întâi să treci de „paznicul de la poartă”. Omul ăsta, într-o uniformă cam șifonată, stă acolo ca un zid și te face să simți că ai nevoie de o aprobare specială doar ca să intri în clădire.
Povestea cetățeanului care merge la Taxe și Impozite în Galați este, din păcate, povestea universală a românului care a îndrăznit să-și construiască o viață fără ajutorul autorităților, dar care este taxat la fiecare pas pentru această „îndrăzneală”. Absurdul începe chiar de la intrare. Vii pregătit să-ți plătești dările pentru o casă la care statul nu a pus nicio cărămidă, dar pentru care ți-a perceput taxe, avize și aprobări. În loc de un panou clar sau de un birou de informații, te întâmpină un gardian care pare mai degrabă un filtru decât un sprijin. Dialogul e scurt, rece și fără echivoc: „Birou de informații? N-avem.” Insiști, pentru că nu vrei să rămâi dator statului, nu că ar fi gardianul dispus să te ajute. În cele din urmă, ți se spune că ai nevoie de programare la celebrul Ghișeu 8 - și asta nu pentru rezolvarea problemei, ci doar ca să poți pune o simplă întrebare.
Paradoxal, ajutorul nu vine de la instituție, ci de la ceilalți oameni de la coadă. Cetățenii, obișnuiți deja cu sistemul, devin ghizi neoficiali. Ei știu regulile nescrise: vii dimineața să iei bon, apoi revii după-amiaza. O zi întreagă pierdută pentru simplul „privilegiu” de a-ți plăti taxele.
Toată această poveste nu este altceva decât o formă pură de bătaie de joc. Este un sistem în care cetățeanul nu mai este cel care finanțează comunitatea, ci un solicitant umil care trebuie să se roage de funcționari să-i fie acceptați banii.
Este o inversare a valorilor strigătoare la cer. Până când nu vom înțelege că respectul față de contribuabil este fundamentul unei administrații sănătoase, vom rămâne blocați în acest hățiș de gardieni plictisiți și proceduri absurde. Nu este normal ca într-un oraș care se vrea modern, singura sursă de informare să fie solidaritatea „amărâților” de la coadă, care își pierd zilele pentru a descifra regulile unui sistem ce ar trebui să fie în slujba lor.
Plătim taxe pentru a primi servicii civilizate, dar primim în schimb un exercițiu forțat de umilință. Și, din păcate, pentru timpul pierdut la cozi și pentru nervii consumați la ușile închise, statul nu oferă nicio reducere de impozit.
