Mă îngrozesc spitalele. Parcă însuşi cuvântul spital îmi râcâie pe creier suferinţă, durere, sărăcie, agonie, disperare, speranţă şi lipsuri. Simt şi acum, când scriu, mirosul profund şi sâcâitor de dezinfectant, care îţi ustură nările şi îţi copleşeşte plămânii, iz de spital amestecat cu speranţe de viaţă şi cu uşurarea morţii. Spitalul în care se nasc vieţi, în care vin pe lume speranţe, nu mi se pare adesea decât un imens abator uman în care se tranşează cu bisturiul divin din mâna medicilor, hotarul dintre supravieţuire şi „a fost un om bun”. Şi unde aţa chirurgicală cârpeşte ziua de azi de aia de mâine.
De ce i se spune oare Reanimare? De cele mai multe ori, dacă nu chiar de prea multe ori nu-i decât un purgatoriu. O anticameră a morţii. Aici e locul unde totul, dar totul nu-i decât durere şi întristare şi suspin.
Cu feţe plânse şi palide, cu lumina ochilor pierită de teamă, cu buze care nu mai ştiu nici amintirea zâmbetului, cu povara durerii ca o cruce pe umeri, în fiecare zi, ei aşteaptă. Sunt „aparţinătorii”, rude, prieteni, mame, copii, taţi, sunt cei care ţes speranţe de salvare în timp ce verifică în minte ofertele ieftine „sicriu şi cruce la 350 de lei”. O uşă închisă îi separă de culoarul alb de-a lungul căruia se înşiră, de o parte şi de alta, saloanele suferinţei. Halate albe gata să ia moartea de goană, gemete, ţipete isterice şi tăceri care conjugă viaţa la timpul trecut.
Dumnezeu face uneori minuni la Reanimare. Face miracole cu ajutorul minţilor şi mâinilor doctorilor care găsesc şi dăruiesc salvarea şi viaţa din te miri ce şi mai nimic numite pompos doctorii, medicamente, instrumente chirurgicale vechi ori manevre medicale. Alteori, şi El şi alţii sunt prea ocupaţi cu altele…
Din postura de supravieţuitor la secţia de Reanimare lucrurile se văd altfel. Mai ales dacă ai ghinionul să zăboveşti mai mult de 24 de ore cât „costă” trezirea dintr-o anestezie generală. Parcă şi lumina aceea care îţi străpunge ochii pare bolnavă şi rece. Iar ţipetele celorlalte halate, verzi sau albastre, te fac să te gândeşti că măcar Sfântu Petru nu ridică tonul nici măcar la cei mai păcătoşi dintre noi.
La Reanimare, începe parcă purgatoriul, plata păcatelor trecute şi poate viitoare. Miroase greu a sânge, a puroi, a urină şi dezinfectant, a iod, a viaţă şi a moarte. Ciudat. La Reanimare ţi se face foame. Foame de viaţă. Sau doar foamea eliberării de suferinţa care te ţine în piept. La Reanimare e locul unde, uneori, infirmierele ţipă isteric şi pedepsesc pacienţii agonici. E locul absurd unde bolnavului care mai speră încă s-apuce ziua de mâine i se refuză iaurtul ori supa duse de acasă. I se aruncă răutăcios şi suprem la gunoi. Şi i se dă la schimb o zeamă de vase nespălate numită pompos „supă de spital”. De ce? De aia!
Pentru că bolnavul trebuie să tacă şi să îndure. Atât. Şi să rabde tot şi toate. Până a doua zi când patul lui ar putea rămâne gol. Un gol pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Cu liniştea uitării. Şi cu gândul că omul drag, devenit nume pe o cruce de mormânt, e acolo în Locul minunat unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Şi nici măcar Reanimare şi Spital.
