Nu sunt mamă, deşi mi-aş fi dorit. Spun asta de la început, ca să fie clar că nu am trăit această stare de graţie, cum o caracterizează unele femei, sau, dimpotrivă, acest coşmar, cum par să considere altele maternitatea. Experienţele mele în materie sunt doar de împrumut, din ocaziile în care am grijă de copiii prietenilor sau de finuţii mei. În rest, ascult şi eu istorisirile părinţilor dimprejur. Le văd zbaterile de a le asigura copiilor traiul de zi cu zi, chestiune uneori mai ceva ca o misiune imposibilă, la ce preţuri are laptele praf, de exemplu, ca să nu mai vorbim de cereale, piureuri de fructe şi altele asemenea, başca scutece, haine şi mai ales încălţăminte, precum şi cele necesare îngrijirii zilnice.
Pe urmă, când mai cresc, vine grădiniţa, cu cele aferente: taxe, haine, rechizite etc. La şcoală, nici nu mai spun, se măresc ei, se măresc şi pretenţiile. Să fii părinte în ziua de azi este de multe ori o aventură care frizează absurdul. Cu toate acestea, oamenii au copii. De regulă, fiindcă au trecut 22 de ani de când contracepţia era interzisă, oamenii au copii atunci când chiar şi-i doresc. Nu o să intru acum în polemici morale privind avortul, pe care nu-l susţin, cel puţin nu în condiţiile în care există multe alte soluţii de control.
Cert este că, dacă ai un copil, doi, cinci, se presupune că ţi i-ai dorit. Şi atunci, dacă tot ţi i-ai dorit, cum poţi să-i laşi de izbelişte? Să ne înţelegem, nu să-i abandonezi la un centru de plasament, cu actele în regulă, ca să poată să-i adopte cineva care a demonstrat clar că şi-i doreşte şi îi mai şi merită. Ci să-i laşi, pur şi simplu.
Ori să pleci, părinte fiind, şi să-l laşi pe celălalt părinte să se descurce cum o şti, ori să-i laşi pe cei mici în grija exclusivă a bunicilor, fără să le asiguri şi mijloacele materiale pentru asta. Sunt lucruri pe care nu le înţeleg, în societatea în care trăim. Nu înţeleg nevoia constantă de a discrimina, indiferent de criteriu. Nu înţeleg nevoia constantă de a-i comenta pe ceilalţi, indiferent de motiv.
Sunt însă şi lucruri, cum ar fi o mamă care îşi abandonează copiii, pe care nu numai că nu le înţeleg, dar care mă umplu de scârbă. Mă oripilează, pur şi simplu. Nu pot concepe cum să fii mamă şi să pleci fără să te uiţi în urmă, cum să dai viaţă şi apoi s-o condamni la suferinţă, cum să fii creatoarea unui miracol şi să nu-ţi iubeşti propria creaţie.
Numai mamă să nu fii, se spune în popor şi toată lumea înţelege de ce. Atunci când un copil se îmbolnăveşte, mama e cea care trage. Când cade şi se loveşte, vrea la mama. Când a visat urât, vrea la mama. Când are o temă grea, se duce să-l ajute mama. Mai târziu, orice dezamăgire a copilului ei, devenit adult, o va destabiliza emoţional şi o va face să sufere.
Cordonul ombilical se taie în prima zi de viaţă, dar el rămâne acolo, în profunzimile relaţiei acesteia aproape mistică dintre mamă şi prunc. Iar o mamă care pleacă, aşa cum a plecat mama copiilor din Galaţi despre care scriam ieri, nu numai că nu e de înţeles, dar ar trebui decăzută din drepturi, sancţionată pentru abandon de familie. Pentru că aceşti copii, copiii născuţi de ea, vor creşte, cumva. Cu iubirea tatălui şi a bunicii, cu ajutorul străinilor. Dar cresc ştiind, fără niciun dubiu, că mama lor nu i-a vrut. Iar asta, în opinia mea, e crimă. Şi încă una care rămâne nepedepsită.
