Primele alegeri la care am votat au fost cele din 1996. Eram studentă, aveam 20 de ani şi mintea plină de idealuri, care mai de care mai fanteziste. Un lucru îmi amintesc însă extrem de clar: nici prin cap nu-mi trecea să nu mă duc la vot. Nu numai fiindcă mi se părea o atitudine extrem de responsabilă şi de matură să participi la vot, ci şi pentru că mă interesa, la modul cel mai sincer, cine o să conducă ţara, cine o să ia deciziile care aveau să-mi afecteze viitorul, pe mâna cui va încăpea, cel puţin la nivel macro, soarta mea, a părinţilor mei, a prietenilor. Din fericire, prima mea experienţă de exercitare a dreptului de a alege a fost una plăcută, întrucât a avut rezultatul la care sperasem. Şi, evident, studiind în Bucureşti, am avut parte şi de o entuziastă piaţă a Universităţii, venită să se bucure de izbândă alături de Emil Constantinescu. Că, pe urmă, am fost dezamăgită de ceea ce s-a întâmplat, la nivel politic, în ţară, e la fel de adevărat. Şi, ziarist fiind, vă asigur că am avut poate mai multe motive să fiu dezamăgită decât restul alegătorilor la un loc. Cu toate acestea, mereu m-am dus la vot. M-am dus chiar şi atunci când nu prea aveam ce alege şi am optat pentru răul cel mai mic, în viziunea mea. Dar nu am lăsat votul meu alb. Una, pentru că eu cred că un vot alb e mai uşor de fraudat. Şi nu-mi place ideea de a-l lăsa acolo, să facă alţii ce vor cu el. Şi doi, pentru că, sincer, consider dreptul de a alege nu doar un drept, ci şi o obligaţie. Măcar morală, dacă nu civică. Pentru că e foarte uşor să spui că nu te interesează cine "iese" şi să-i laşi pe alţii să decidă pentru tine. Da, e mai greu să-ţi sacrifici cinci minute din viaţă ca să îţi exprimi opţiunea! Trebuie să renunţi, probabil, la plecatul în weekend sau la un picnic peste Dunăre. Sau, pur şi simplu, trebuie să te ridici din pat într-o zi liberă, să te îmbraci şi să ieşi din casă. Şi n-ai chef. Dar, omule, dacă nu te duci la vot, să nu te aud, în următorii patru ani, că te plângi de primar sau de preşedintele Consiliului Judeţului ori de consilierii locali sau judeţeni. Nu ai ales, ai renunţat şi la acest drept. La ultimele alegeri, absenteismul a atins cota maximă. Practic, o treime dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne, iar rezultatul îl ştim cu toţii. Nu ştiu dacă, votaţi de 80 la sută dintre alegătorii, reprezentanţii noştri în conducerea locală sau centrală ar fi făcut mai multe. Poate că da, poate că nu, n-o să ştim niciodată. Un lucru e sigur: fără implicare, nu poţi avea pretenţii la prea multe. Iar asta se vede uşor atunci când, de exemplu, vecinii dintr-un bloc nu se pun de acord să facă izolaţia exterioară, să repare acoperişul sau să instaleze interfon. Toate lucrurile la care e nevoie de acordul majorităţii se urnesc greu în ţara asta. Iar atunci când majoritatea preferă să nu se exprime, minoritatea decide. E democratic, până la urmă, nu zice nimeni nu. Dar eu una mi-aş dori să văd că gălăţenilor chiar le pasă de oraşul şi judeţul lor suficient încât să meargă la vot. Fie şi numai ca să le demonstreze politicienilor care fac zilele acestea calcule de probabilităţi că nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg. Mai ales dacă târgul s-a deşteptat.
Alege să alegi! Scris de Anca Spânu
