Duminică după-amiază, ora 18,00. O zi caniculară, printre primele de anul acesta. După un sfârşit de săptămână de vis în Deltă, printre nuferi şi stele, după un drum lin printr-o Dobroge ordonată, cu un drum asfaltat recent şi cu nesfârşite lanuri de floarea soarelui, ajung la I.C. Brătianu. Tot Dobrogea, dar, vizibil, prea aproape de Galaţi.
Drumul, numai petice şi găuri, se înfundă brusc, în centrul comunei cu pricina, într-un şir nesfârşit de maşini care nu se mişcau, după toate aparenţele, demult. Amabil, un poliţist local care-i întorcea din drum pe şmecherii ce voiau să intre în faţă, ne-a explicat că se defectase un bac şi de aici toată nebunia.
Căldură mare, nervi întinşi la maximum, gălăţeni care se întorceau, cu căţel şi purcel, de la mare, copii mici urlând. Şi, evident, n-aveai loc de întors (nici măcar la propriu, s-o fi luat spre Brăila, unde bacurile funcţionau), trebuia să treci Dunărea.
Primul gând care mi-a venit în minte a fost, evident, ce bine ar fi fost dacă aveam pod peste Dunăre. Ştiţi dumneavoastră, podul ăla, frate cu aeroportul şi cu zona metropolitană Galaţi-Brăila, podul acela fantomă, despre care, de peste 20 de ani, tot auzim măcar din patru în patru, în preajma alegerilor.
Chinezii, ăştia care era vorba să ne facă şi nouă, în sfârşit, podul mult visat, au reuşit acolo la ei acasă unul de legendă, inaugurat cu nici două săptămâni în urmă. Este cel mai lung pod peste apă din lume: are 42,5 km şi face legătura între două mari centre urbane din estul ţării, oraşul Qingdao şi suburbia Huangdao. Podul are o lăţime de 33 de metri, fiind dotat cu şase benzi, este susţinut de circa 5.000 de piloni, a fost construit în patru ani, iar costurile se ridică la aproximativ 6 miliarde de euro.
Pentru comparaţie, între timp, ai noştri abia au reuşit să construiască, în Capitală, pasajul Basarab. Cât despre podul peste Dunăre din zona Galaţi-Brăila, el rămâne încă la stadiul de vis.
Ai noştri nu numai că nu sunt obişnuiţi să gândească îndrăzneţ – nu mai trebuie explicat ce ar însemna, pentru zona noastră intrată în amorţire, existenţa acestei legături facile cu Dobrogea – dar se împotmolesc încă înainte de a începe un proiect. Unde să fie podul, pe terenul cărui judeţ, cine să-l construiască, cine să-l administreze, cine să încaseze taxele şi la ce să le folosească. Astea sunt chestiile importante, nu finalitatea, nu utilitatea incontestabilă a edificiului cu pricina.
Chinezii, când au văzut ei cum stă treaba cu armonia politico-administrativă de la noi, şi-au cam luat jucăriile şi au plecat. Şi poţi să-i condamni? Diferenţa e că noi, nici gălăţeni, nici brăileni, nu putem pleca. Sau nu cu toţii, chit că, uneori, se pare că mai marii zonei asta îşi doresc, oraşe goale, moarte, fără economie, fără cetăţeni fericiţi şi plătitori de taxe, fără trafic de marfă, fără nimic.
Şi nu pot să nu mă cutremur, în sinea mea, la gândul că, poate, atunci când podul viselor noastre va fi în cele din urmă construit, va duce spre nicăieri.
