„Nevastă-mea e dansatoare în Japonia. Nu mă deranjează, că trimite lunar bani pentru copil!”, mi-a spus calm bărbatul zdravăn la trup, cap de familie, înconjurat de rude grijulii.
Nu, nevastă-sa nu era în ansamblul nipon de gheişe, ci în acela de dansatoare sexy la bară, dar familia ei şi a soţului erau împăcate cu ideea că femeia se dezbracă pentru bani. Dacă le oferea şi suplimente trupeşti niponilor amatori de frumuseţi româneşti, asta era un subiect tabu.
Puştiul, însă, avea o problemă cu două capete: constipaţia, pe care numai mama lui, când era acasă, ştia să i-o trateze cu brio, şi dorul de mama. Acesta a fost primul meu contact real cu familiile celor plecaţi la muncă peste hotare.
„Am fost sudor în Germania şi am câştigat 50.000 de euro!”. „Şi câţi ani ai muncit pentru banii ăştia?”. „Hă, hă, o oră că era seiful gros!”, era unul din bancurile care îmi lăsau un gust amar în aceeaşi vreme.
Acelaşi gust amar pe care l-am simţit când am dat cu ochii de cerşetoarea (r)româncă de pe treptele Parlamentului European, ţintuită acolo ca un simbol al unei Românii pe care nu vreau să o recunosc ca fiind ţara mea cea adevărată. Şi mi-a venit să urlu ca lupul când, la piciorul turnului Eiffel din Paris, m-au asaltat în gloată romii, să-mi vândă kitschuri ruşinoase ale mândriei Franţei.
M-am calmat, însă, gândindu-mă la vară-mea, emigrată în anii ’80 peste Ocean, care, la interviul de angajare, i-a spus şefului de cadre de la multinaţională că e licenţiată în informatică la Bucureşti. Omul a pufnit în râs şi i-a oferit o bombonică.
Vară-mea s-a angajat să spele pe jos într-un coafor, şi în câteva luni, a urcat din treaptă în treaptă ierarhică, până a ajuns în echipa managerială. De acolo şi până în vârful supercompaniei care iniţial o refuzase n-a mai fost o distanţă mare de parcurs în maximă viteză. A ajuns unde-a vrut, doar că nu-i mai plac deloc bomboanele...
Sunt românii mei, gălăţenii mei, oameni de care, fără fals patriotism local, mă simt legată.
O gălăţeancă a arătat României şi Italiei că dacă faci acrobaţii la bară nu trebuie să-ţi lepezi şi hainele de pe tine! Un alt gălăţean a dormit pe pământul gol sau prin gări ca boschetarii, muncind ziua până la epuizare şi noaptea învăţând singur italiana, dar şi-a câştigat o viaţă decentă şi respectul italienilor.
Un alt gălăţean le-a arătat norvegienilor cât de frumos ştie să cânte sufletul românesc printre fiorduri. Cel mai tânăr şi mai bun profesionist chirurg vascular din Galaţi a lăsat oraşul şi salvează acum vieţile bolnavilor din Franţa, care nu se tem că s-ar putea umple de păduchi în timpul intervenţiei chirurgicale de mare precizie.
O altă gălăţeancă, şcolită la Sorbona, a refuzat postul în administraţie propus de francezi în condiţiile în care comuna ei natală n-a avut nevoie de ea. Soţul ei, medic al comunităţii locale franceze, se bucură de respectul şi aprecierea tuturor, aşa cum n-a fost cazul vreodată în România.
Sunt oameni şi poveşti de viaţă şi de succes despre care am scris şi vom continua să mai scriem în pagina de Diaspora a „Vieţii libere”. Oameni diferiţi, destine diferite, stele diferite legate însă tainic de unul şi acelaşi dor. Dorul de acasă, un acasă pe care îl visează frumos, curat şi pe care nu ştiu dacă îl vor mai putea avea vreodată.
