Lecţia Sandrei Izbaşa

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Nu ştiu ce au făcut românii ieri, în jurul orei 17,30, dar dacă nu s-au uitat la finala la sărituri a concursului olimpic de gimnastică feminină au pierdut o mare lecţie. O lecţie de efort, de concentrare, de dăruire şi de încredere în forţele proprii a Sandrei Raluca Izbaşa, o româncă frumoasă şi la propriu şi la figurat, o sportivă excelentă, dar, mai presus de orice, o campioană autentică, aşa cum puţine mai sunt astăzi în România. Evoluând ultima în finală, după ce contracandidatele ei din Rusia şi Statele Unite ale Americii reuşiseră să ia nişte note foarte bune - evoluţiile nefiind, în opinia comentatorilor sportivi de pe mai multe canale de televiziune, chiar la înălţime -, Sandra a obţinut, la 22 de ani, aurul olimpic. A două medalie de aur pentru România la Londra, după cea obţinută de Alin Moldoveanu la tir, distincţia răsplăteşte frumos o carieră strălucitoare a unei gimnaste de mare clasă. Iar bucuria ei, transformată în lacrimi de fericire la anunţarea notei finale, ne face să ne scoatem pălăria în faţa spiritului olimpic şi a determinării care, iată, a dat roade. Ce-ar trebui să învăţăm noi de la Sandra? Că spectacolul nu e niciodată terminat până nu cade cortina peste ultimul act. Că nu trebuie să te laşi învins încă dinainte de a fi evoluat. Că uneori, chiar dacă rar, munca este răsplătită, iar campion ajunge cine merită. Şi că, măcar câteodată, fie şi din patru în patru ani, este bine să fii român. În spatele Sandrei, la doar câţiva metri, în tribunele pline ale arenei olimpice - spectatorii din capitala Marii Britanii au aplaudat la scenă deschisă evoluţia şi performanţa gimnastei noastre - un grup de români agita un tricolor. Să fi fost turişti, să fi fost muncitori în căutare de răsplată onestă prin capitala Regatului Unit, asta mai puţin contează. Pentru ei, ca şi pentru Sandra, ziua de ieri va fi fost de neuitat. La fel cum de neuitat va fi şi imaginea de la festivitatea de premiere, când campioana şi-a felicitat şi adversarele - rar mai vezi acest gest de respect şi de eleganţă în zilele noastre - şi apoi am ascultat cu toţii imnul, în timp ce steagul nostru naţional se ridica deasupra celor ale SUA şi Rusiei. State uriaşe, mult mai puternice economic, mult mai mândre în toate cele decât ţărişoara noastră, naţiuni care au o bază imensă de selecţie pentru sportivii lor. Dar care pierd, poate, şi dintr-un prea mare orgoliu. Ieri sportiva americancă Mc Kayla Maroney, care a terminat pe locul secund, a executat o primă săritură foarte bună şi a căzut în fund la cea de-a doua, în timp ce rusoaica Maria Paseka a executat, imperfect, săritura Amânar, inventată şi dusă la rang de artă de o altă săritoare de excepţie a României, Simona Amânar, de şapte ori medaliată olimpică. Să fi fost oponentele Sandrei prea sigure pe ele şi asta să le fi făcut să rateze? Nu ştiu. Ceea ce ştiu însă este că Sandra a evoluat perfect: sigură pe ea, determinată, impecabilă. Fără artificii inutile, dar cu siguranţa anilor de antrenamente şi cu dorinţa de a câştiga. Ieri, Sandra Izbaşa ne-a dat şi nouă o lecţie, nu numai încă foarte tinerelor gimnaste cu care a împărţit podiumul: să fii cel mai bun depinde întotdeauna de tine, dacă ştii care-ţi este ţelul şi dai tot ce poţi. Până la capăt.

Citit 3188 ori Ultima modificare Duminică, 05 August 2012 21:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.