Se spune despre gălăţeni că sunt oameni răi. Cu gura mare, scandalagii, degrabă vărsători de sânge nevinovat, ca nişte demni urmaşi ai lui Ştefan ce se află. Dacă este să ne ghidăm după statisticile oficiale, aşa şi este: zburdăm pe primele locuri în topul ruşinii la capitolul violenţe, fapte antisociale, tentative de omor şi altele asemenea. Iar povestea înfiorătoare a morţii taximetristului Valentin Andrieş, înmormântat ieri, nu face decât să confirme cifrele făcute publice de poliţie.
Ca jurnalişti, eu şi colegii mei vedem şi auzim zilnic lucruri rele făcute de concitadinii noştri. Bătăi, înjunghieri şi tot felul de conflicte, majoritatea având ca punct de plecare consumul excesiv de alcool, dintre care unele, nu puţine, se termină şi cu pierderea definitivă a unei vieţi. Sau a mai multora. Nu există cuvinte prin care aş putea să redau sentimentul de tristeţe profundă pe care îl resimţim cu toţii atunci când aflăm de moartea unui om. Şi ştiu că se spune despre noi că suntem cinici, că exploatăm suferinţa, că vrem să facem din orice o ştire de senzaţie. Uneori, poate că aşa şi este, suntem, până la urmă, pioni într-un joc al concurenţei pe piaţă, trăim din ceea ce scriem şi trebuie, poate mai mult decât ne face plăcere, să scriem ceea ce vor cititorii să afle. Dar, vă asigur, nu poţi fi un jurnalist bun dacă, în profunzime, nu rămâi om, un om sensibil la răul din jur, la suferinţa şi nedreptăţile pe care le vezi. Pentru că, dincolo de informarea obiectivă, un jurnalist trebuie să transmită emoţie, să îndemne la bine, să educe, să susţină şi să promoveze atitudinea civică, altruismul, bunătatea. Poate şi de aceea, într-un context în care am auzit în jurul meu, de zile întregi, cât de răi au fost gălăţenii de sărbătoarea oraşului, cum s-au călcat în picioare la coadă la mici, cum s-au îmbulzit să vadă artificiile şi câtă mizerie au lăsat în urmă, vreau să vă aduc în atenţie câteva situaţii, minore poate, în care gălăţenii noştri mi-au dovedit, mie personal, că merită să cred în ei, că nu sunt oamenii răi şi fără de inimă pe care îi arată, de cele mai multe ori, ştirile de pe posturile naţionale de televiziune. Vineri seară, în timpul concertului trupei Bosquito, un tată încerca să-şi ducă fiul cu dizabilităţi, în cărucior cu rotile, mai aproape de scenă, să poată vedea şi el spectacolul. Sincer, nu credeam că va răzbi. Dar oamenii s-au dat, încet, încet, la o parte, făcându-i culoar, deşi înghesuiala făcea acest lucru şi mai dificil. Nu am văzut nicio reacţie neplăcută sau de respingere, dimpotrivă. Şi da, e drept, poate că ar fi fost firesc să avem un loc rezervat persoanelor cu dizabilităţi, o platformă cu rampă sau ceva de genul ăsta. N-am avut. Dar gălăţenii au dat dovadă că pot fi buni fără reguli speciale, fără pază, fără să stea vreun organism antidiscriminare cu ochii pe ei. În condiţiile în care toate mesele erau pline, alţi gălăţeni mi-au făcut loc lângă ei, când i-am rugat frumos, iar alţii nu s-au supărat când, fără să-mi dau seama că stăteau la coadă la bere, le-am intrat în faţă. Între timp, o doamnă avocat din Galaţi, care mai ajutase cu puţin timp în urmă o familie de necăjiţi, i-a promis sprijin pentru operaţia la ochi unei tinere despre care scrisesem recent. Totul, fără să vrea să-i spunem numele. În concluzie, nasc şi la Galaţi oameni. Nu suntem, cu toţii, aşa de negri în cerul gurii cum se crede.
