Deci se poate! În sfârşit, după mulţi ani de plictiseală, am avut prilejul să ne bucurăm şi noi de nişte evenimente atractive la sărbătoarea oraşului şi la Ziua naţională. De altfel, mulţi dintre locuitorii Galaţiului aveau deja aşteptări îndrăzneţe de la aceste sărbători. Fie şi pentru că au fost organizate de un primar de o cu totul altă calitate decât adormiţii de Durbacă şi Nicolae.
Trebuie să fii tare cârcotaş ca să nu te entuziasmezi măcar un pic la manifestările publice dintre 29 noiembrie şi 2 decembrie! Admit că era loc de mai bine. În multe privinţe, ceea ce s-a întâmplat pe străzile Galaţiului n-a fost tocmai un extaz artistic. Însă a fost o frântură din viaţa cea de toate zilele. Căci bucuria oamenilor – asta s-a dorit, nu? – poate îmbrăca un miliard de forme. Entuziasmul celui care-l ascultă pe Pavarotti nu este cu nimic mai prejos decât al celui care asistă la un concert cu Lăutarii. Iar plăcerea omului care savurează doi mici şi-o bere la bordură nu poate fi considerată inferioară plăcerii de a admira o sculptură antică. E loc pentru toate trăirile, atât vreme cât ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem.
Cred că e cazul să recunoaştem, cu toţii, că momentul acesta este un bun început pentru ceea ce urmează, sper, să vină. Aduce a „Noul Galaţi”. Sub Durbacă şi Nicolae am trăit mai mereu sentimentul că autorităţile fac tot posibilul pentru a arăta că oraşul nostru este o urbe anostă, cenuşie, plină de oameni plictisiţi, antisociali.
Vă mărturisesc că în anii trecuţi trecuţi m-am simţit extrem de jenat în momentul în care, discutând cu o serie de prieteni despre evenimentele locale din apropierea Sărbătorilor de iarnă, aflam că la Buzău este un ditamai festival ce ţine 10 zile, că la Focşani cântă, între 1 decembrie şi 1 ianuarie, zece de trupe româneşti şi trei străine, că Iaşul o ţine tot într-un carnaval de la Sfântul Andrei până la Sfântul Vasile. Nu mai pomenesc aici de Braşov, Sibiu sau Timişoara, căci deja jena se transformă în umilinţă.
Anul acesta am câştigat – lăsând la o parte controversele - un soi de autorespect. Este momentul să răzuim de pe blazonul Galaţiului etichete precum „oraş cenuşiu” sau „oraş mort” . Ceea ce s-a întâmplat pe străzi în ultimele zile - mulţumită Primăriei, Prefecturii şi angajaţilor MAI - este semnul că gălăţenii sunt eminamente vii şi că debordează de entuziasm atunci cât li se oferă prilejul.
Mai rămâne doar să reînvăţăm să iubim oraşul şi să convertim mândria de a fi gălăţean în fapte. Iar dacă reuşim asta, în câţiva ani vom ajunge acolo unde ne este locul, în elita oraşelor europene.
