De câte ori vin în Galaţi străini - de oraş sau de ţară - trebuie să răspund, invariabil, întrebării de ce nu avem centru. Că n-avem, e drept. Ne lipseşte un spaţiu central generos, o piaţă publică, un loc unde să se poată organiza concerte în aer liber, unde să se poată închide traficul fără ca asta să gâtuie tot oraşul. Şi sunt obligată, de fiecare dată, să mă apuc să povestesc eu cum a fost bombardat Galaţiul - punct strategic, fără îndoială - în Al Doilea Război Mondial, cum s-a ras atunci tot centrul vechi şi aproape tot portul, e o minune că Palatul Navigaţiei a scăpat, iar în loc, în anii '50, ai reconstrucţiei entuziaste, dar fără cap, s-au ridicat blocurile, pe atunci o minune a traiului modern, acum însă, evident, depăşite atât estetic, cât şi funcţional. Mi s-a strâns pielea pe mine când am auzit un proprietar de apartament la unul dintre P-uri spunând că a fost mai bine că s-a ras tot la bombardamente, altfel mai avea el casă în centru?! Păi, cu atitudinea asta, probabil că nu, dar nici nu merita. În schimb, poate am fi avut şi noi un centru vechi, nu chiar ca Braşovul, Sibiul, Timişoara sau Aradul, dar, oricum, unul cu farmecul specific al unui port dunărean cu tradiţie, respectat şi căutat de instituţii şi mari companii europene, un pol al comerţului şi un important nod de transport, cum am fost odată.
Chiar şi aşa, cu un centru chinuit şi unde clădirile vechi, atâtea câte mai sunt, se chinuie să-şi etaleze splendoarea arhitectonică dintre blocurile urâte ale anilor '50 sau '80, Galaţiul încă mai are ce arăta. Mai avem zone cu case vechi, frumoase, unele mutilate inutil de proprietari certaţi cu simţul estetic, dar majoritatea încă uşor de salvat, cu condiţia să avem un proiect viabil în acest sens, să existe voinţă politică şi administrativă în această direcţie, să se identifice şi să se atragă fondurile europene necesare. Şi se poate, alţii au făcut-o.
Noi însă ce facem? Dărâmăm 67 de clădiri, expertizate şi "înzestrate" cu bulină roşie, case care, în marea lor majoritate, au ajuns aşa cum sunt tot din cauza indiferenţei administraţiei. Nouă dintre construcţiile propuse spre demolare sunt ridicate înainte de 1900. Cea mai veche, o casă de pe strada Cuza nr. 23, avea trei ani când s-a realizat Mica Unire. Propus spre demolare este doar etajul, deci s-ar mai putea recupera ceva. Îi urmează clădirea de pe Cuza nr. 54, din aceeaşi perioadă, dar şi două construcţii din 1860. Restul, până la nouă, sunt clădiri construite în perioada 1870 - 1880. Evident, refacerea şi consolidarea lor ar fi scumpă. Dar nimeni nu mă poate convinge că, de fapt, raderea imobilelor vechi nu este destinată să răsplătească eforturile de prin campanie ale diferiţilor prieteni ai actualei administraţii. Până la urmă, terenurile unde, acum peste 140 de ani, cineva ridica din bani proprii, cu sudoare, o casă boierească, ar fi numai bune acum pentru o vilă mârlănească, ridicată, eventual, cu bani furaţi, nu? Că, între timp, noi, gălăţenii, ne pierdem şi bruma de istorie din care mai puteam spera să ne recăpătăm demnitatea contează mai puţin.
